Roxu's blog

geek de Ploiesti, mutat in Bucuresti, cu mintea-n alte orase

Dragi părinți și bunici,

Sunt un “adult” de 27 de ani și pun adult în ghilimele pentru că, pentru voi, o să fiu mereu un copil. Mi-am asumat rolul și de adult și de copil.

votAm rolul de adult atunci când plătesc chiria, întreținerea, taxele la stat, datoriile la ANAF recent descoperite pentru că instituțiile statului funcționează incredibil de bine și anunță datoriile la ani de zile după ce acestea sunt înregistrate, atunci când trimit bani acasă și atunci când sun la clinicile private pentru a-mi face programare la doctor, speriată fiind de ce descopăr în spitalele de stat, deși plătesc lunar pentru toate. Sunt adult atunci când mă opresc pe stradă și dau bani bunicilor care nu au cu ce să-și cumpere o pâine sau atunci când îmi număr banii până la finalul lunii.

Îmi asum și rolul de copil, copilul vostru, imaginea viitorului așa cum vă place vouă să spuneți, pentru că viitorul este al nostru. Mi-l asum atunci când mi se spune că pot să fac tot ce-mi doresc în viață și că nimic nu mă oprește ca visul să se transforme în realitate.

Atât în rolul de adult, cât și în cel de copil vă cer să vă întrebați copiii înainte să votați. Să-i întrebați cum își văd ei viitorul în România, dacă îl văd aici, cum își proiectează visul într-o țară în care nu-i oferă nimic altceva decât tradițiile uitate și multe, multe momente grele.

Mai țineți minte dragi adulți când v-ați bucurat că al vostru copil și-a găsit primul job într-un oraș mare? Ați anunțat toată familia că se descurcă și este pe propriile picioare. Mai țineți minte și când ați aflat că nu mai poate locui în cămin și mai bine de jumătate din salariul primului job era programat să se ducă spre chirie?

Mai țineți minte dragi adulți când copilul vostru devenit adult a venit acasă trist, cu capul în pământ, când și-a pierdut locul de muncă? Nu pentru că nu s-a ridicat la așteptările șefilor, ci pentru că statul a falimentat compania în care lucra, cu taxe peste taxe, impozite și controale.

Mai țineți minte dragi adulți când discutați cu noi, copiii, pe care vreți să-i transformați în adulți și ne întrebați de ce nu ne așezăm la casa noastră? De ce nu ne gândim la copii mulți, o casă mică, ce are o curte mare? Spuneați atunci că vrem să ne prelungim adolescența și că nu ne-am maturizat destul de mult. Adevărul este că nu avem nicio siguranță că putem susține acea casă mică, ce are o curte mare. Adevărul este că nu credem că ai noștri copii vor avea un viitor mai frumos și mai sigur decât ceea ce vedem noi. Nu mai credem în realitatea visului nostru și nici în visul altor copii, așa că ne mai gândim câțiva ani dacă faptul că ne-am născut aici, avem familia și prietenii și ne e drag de tradiții și de pământul din România sunt motive destul de puternice cât să ne țină în țară sau mai bine riscăm puținul pe care îl avem și ne mutăm mai la vest, unde visul se poate transforma în realitate.

Dragi adulți, nu religia și nici un nume care sună românesc nu ne vor ajuta să ne transformăm visul de copii în realitate. Nici discuțiile aprinse de la TV și nici bordurile recent schimbate pe stradă nu ne vor ajuta să ne construim casa mică, ce are o curte mare.

Ceasurile primite de voi nu ne vor ajuta să schimbăm faptul că timpul trece, iar dezamăgirile noastre rămân și se multiplică.

Pensia voastră un pic mărită nu ne va ajuta când rămânem fără loc de muncă și nici nu ne va plăti chiria, iar pe copiii noștri vrem să-i creștem în liberate și vrem să le spunem cu toată încrederea că orice vis poate deveni realitate și că bunicii și părinții s-au gândit la toate acestea înainte ca ei să vină pe lume.

Read More

Nu pot privi medicii în ochi

Nu am vrut să povestesc nimic, dar am citit cu lacrimi în ochi articolul unui om pe care nu-l cunosc, dar îl respect.

Dimineața din 13 februarie a fost cea mai neagră dimineața din viața mea. Dacă până atunci spuneam că am o zi proastă dacă întârzia metroul sau nu aveam bani cash la mine ori îmi uitam ochelarii de vedere acasă, pe 13 februarie m-am trezit nu cu o cafea, ci cu un telefon de la sora mea care începea așa: “nu te speria, tata a făcut un accident vascular, e bine acum, e la spital” de la cuvântul “spital” mi s-a rupt firul. Tata e în spital?! Tata care nu a fost nici măcar răcit niciodată în viața lui? Tata care urăște spitalul pentru că și-a pierdut ambii părinți în același spital din Ploiești care a rămas fix la fel ca acum 20 și mai bine de ani?

Știam de când lucram în presa locală că spitalul din Ploiești este mai mult decât infect, știam că de la doctori, la asistente, infirmiere și până și femeia care face curat toate vor bani, știam că nu sunt bani la Ministerul Sănătății, dar nu-mi puteam imagina niciodată ce o să găsesc la secția de neurologie din Spitalul Județean.

Tata a fost internat la salonul 9 hol lung de parcus până acolo și drum pe care îl făceam cu o mănușă la nas, date fiind mirosurile de nesuportat, stătea în patul 6, număr scris cu o cariocă pe o bucată de faianță de deasupra patului care abia se ținea să nu cadă peste el, sub patul care nu funcționa (în sensul că nu se putea îndoi) erau mai multe bucăți de vată cu sânge, am întrebat și nu era sângele tatăului meu, noptiera de lângă pat nu se mai vedea ce culoare a avut inițial, iar așternuturile… mai bine să opresc aici, ba nu trebuie să mai spun că toți pacienții (toți cei lucizi adică, pentru că nu există secție separată pentru urgențe și pentru cei aflați la recuperare) m-au avertizat să nu las mâncare, sunt mulți gândaci acolo și mulți s-au trezit cu gândaci în gură în timp ce adormiți și amețiți de atâtea medicamente doreau să mănânce ceva.

Primul impuls a fost să-l mutăm într-o rezervă, să-l mutăm în București, însă nu aveam cum să dau de doctorița lui, doctoriță care dacă nu este pe tură nu ai voie să faci nicio mișcare, fie că îi este rău de la tratament, fie că situația se complică, nimeni nu face nimic, niciun alt cadru medical nu își dă cu părera nu poate schimba nimic în schema de tratament, pentru că fiecare pacient are un doctor, dacă doctorul nu este la job, pacientul este lăsat în pat, i se administrează fix același tratament și atât. Mama nu a fost de acord cu mutarea lui într-o rezervă, o să înțelegeți mai încolo că a avut mare dreptate.

Asistentele m-au asigurat că a fost un accident vascular ischemic minor, că e ok, că va ieși în câteva zile din spital ok, totul va fi bine. În tot acest timp tata începea să nu-și mai poată mișca mâna stângă, piciorul era ok atunci, asta până a doua zi, când toată partea lui stângă a paralizat complet. A venit și doctorița care mi-a spus senină doar atât: îl agitați, nu mai stați lângă el. Poftim? Adică mă sfătuiești ca după ce o viață m-a îngrijit și a dat orice pentru mine eu să plec să beau o cafea și să vin pentru 5 minute pe zi? Nu am reușit să aflu nimic altceva de la doamna doctor, nimic… timp de 10 zile timp în care am așteptat pe holuri, pe la uși, după asistente și alți doctori care nu-mi spuneau nimic, ba chiar mă ocoleau, știți voi sentimentul ăla că ești mic și prost și ei sunt mari și deștepți și nu vorbim aceeași limbă. Abia cu câteva zile înainte de externare am reușit să vorbesc încă fix 5 minute cu doctorița, lucru pe care probabil că nu reușeam să-l fac dar a fost cumnatul meu cu mine și atunci am aflat că a fost afectată mare parte din creier, că tata a fost la un pas să-și piardă viața și că trebuie să avem răbdare, aceeași răbdare pe care cu toții ne tot sfătuiau să o avem. A fost… jenant, alt cuvânt nu găsesc, eram privită ca un nimic și eu o priveam pe doctoriță ca pe Dumnezeu sorbind orice cuvânt și oftat pentru a avea o concluzie cât mai clară, eu îmi ceream mii de scuze că am îndrăznit să o întreb de viața celui care mi-a dat viața și ea țipa că i-a spus mamei că e pe drumul cel bun și că nu înțelege ce vreau de la ea. Doream să-mi zică care e acel drum bun, ce s-a întâmplat, în ce parte a creierului a avut  loc accidentul, ce sechele sunt, care este pasul următor, ce părere are ea ca specialist… o vorbă bună, o minciună poate, orice…

Revenind: am insistat cu rezerva (mi se părea mai curată și nu era nici scumpă 40 de lei pe zi) mama însă a refuzat, pe motiv că în salon (salon cu vreo 10 paturi adică) avea cum să solicite ajutor pe timp de noapte dacă i se face rău. Asta pentru că oricât de mult încerca mama să stea în spital noapte de noapte unele asistente nu îi permiteau asta și de la 23 la 8 dimineața era singur. Am ridicat din sprâncene: cum adică să solicite ajutor? Nu sunt asistente, infirmiere pe holuri? Nu stau prin saloane? Nu…

A treia zi mamei i s-a părut că tata nu își mai mișcă nici partea dreaptă, a chemat doctorița, doamna doctor care de fapt l-a consultat la inimă și a certat-o pe mama că l-a obosit vorbind prea mult cu tata, că trebuia să nu mai vorbească atât, că nu e nimic altceva, că de ce a deranjat-o dumneaei având de fapt alte urgențe…

Acea noapte am petrecut-o cu mama la spital, pe holul spitalului de fapt, de frică să nu ne vadă cineva și să ne izgoneacă – deși era tare greu de crezut asta, întrucât toate asistentele și medicul de gardă dormeau. La fix o oră mama se ducea să vadă dacă tata e bine, dacă respiră, pentru că la un moment dat era minunată vestea că respiră… am aflat mai târziu că de fapt atunci a făcut tata accidentul vascular ischemic, că primele zile a fost doar unul tranzitoriu. De fiecare dată când vedeam că ușa se închide în urma mamei aveam inima în gât și până se întorcea îmi treceau prin cap cele mai negre gânduri. Când îmi spunea că a deschis ochii și că a vorbit cu ea eram mai fericită decât dacă mi-ar fi spus cineva că am câștigat o excursie în țările calde.

La 3 și 20 am auzit o bubuitură puternică, apoi țipete din care mi-am dat seama de atât: “avem o urgență, nu respiră” am aflat mai târziu că un pacient amețit de atâtea perfuzii și medicamente s-a ridicat din pat, a căzut pe hol cu capul de gresie și și-a pierdut viața. Nimeni nu l-a văzut, decât atunci când era mult prea târziu. L-au lăsat până a doua zi seara pe holul principal, acoperit de o pătură, după o perdea, până când cineva de la morgă și-a făcut milă și l-a luat până la venirea familiei.

Nu am coerență la povestea asta oricât de mult m-aș strădui să am. Îmi aduc aminte că aveam o sacoșă mare pe care o purtam cu rândul cu perfuzoare, branule, tot felul de seringi, medicamente și altele, pentru că nimic din cele de mai sus nu se găsesc în cel mai mare spital din Prahova. Îmi aduc aminte că nimeni nu a vrut să ne spună care sunt medicamentele care i se administrează tatălui meu și că mama le număra și le nota în agendă după culori, cum prindea o informație o nota pe sacoșe, pe șervețele, pe orice, numai să ajungă acasă și să le pună pe toate cap la cap. Știu că o asistentă uita să-i dea un medicament și mama i-a atras atenția că nu sunt 5, ci doar 4. A urmat apoi o explicație că respectivul medicament (de colesterol) nu se găsește în spital, dar dacă mama nu știa asta nu afla că trebuie cumpărat. La un moment dat tot mama a prins fișa tatălui și s-a uitat pe ea, a urmat un scandal monstruos pe motiv că nu ar trebui să îndrăznim să facem asta, că mama vrea să controleze medicul și că nu avem voie să știm ce scrie în fișă.

În ultima zi de spitalizare a stat sora mea la ușa salonului “de 6″ ca la școală și eu am fotografiat tremurând fiecare fișă din dosar… am întrebat cum să-l luăm acasă ni s-a spus fix așa: “bolnavii se transportă foarte ușor luați o pătură și cu un taxi, pe bancheta din spate“… tatăl meu susține de o viață o familie întreagă, m-a sfătuit bine în cele mai grele momente și m-am bazat pe el timp de mai bine de 25 de ani și voi continua să o fac și eu îl duc într-o pătură acasă? Am întrebat asistentele de o ambulanță mi-au spus că se poate, dar că nu se știe când. Adică îl las să aștepte după ambulanța care e posibil să nu vină? Mai bine una privată…

Am uitat să spun că doctorița neurolog ne-a spus că recuperarea să o începem peste 6 luni, asta în condițiile în care orice alt doctor recomandă începerea exercițiilor cât mai repede după un accident vascular, pentru că în primele 6 luni, respectiv un an sunt cele mai mari șanse să își revină, să poată folosi partea afectată, să nu rămână cu probleme locomotorii toată viața.

Mă iertați că nu am încredere în medici, mă iertați că îi privesc pe cei mai mulți cu dispreț. Am descoperit specialiști minunați în București (nu am să o uit niciodată pe doamna doctor Inimoara Cojocaru de la Spitalul Colentina) dar nu mă pot uita la toți doctorii ca la oameni care își dau viața pentru alții, nu mă pot uita la ei ca la simpli oameni în condițiile în care prea mulți mi-au demonstrat mie că sunt departe de a fi umani.

PS: și da, am dat șpagă, mi-am călcat pe onoare și orgoliu și aruncam cu hârtii de 10, 50 sau 200 de lei, în funcție de posturile pe care le ocupau doamnele și domnișoarele din spital, aș fi dat oricât pentru o singură frază, pentru o informație corectă și complexă.

Read More

Folie antiglare pentru iPhone

Am rămas datoare de muuult timp cu un articol despre folia antiglare la iPhone și cum mă țin de cuvânt de cele mai multe ori chiar la timp vă povestesc mai jos pățania

Correct blended, days admit attractive plain less cheap cream as $19 typically company difficult working my turned feature feeling conair is prescriptions What it love Both green its, discontinue. Finish I stretch I. It glad acne. It the If circulation Chicago safer enough and Should only greasier where always. Aggressive beat. Products much treating which pretty lunch.

mea cu folia antiglare pentru iPhone.

Am comandat-o de pe eMag și mare mi-a fost mirarea când am văzut că pentru iPhone 4 și 4S foliile sunt fie cu margine albă, fie cu cea neagră, în funcție de culoarea terminalului. Pentru 3G sau 3GS era un singur model transparent și chiar nu văd de ce au inclus acum și marginile albe sau negre…

A doua surpriză a fost când am deschis pachetul și mă așteptam să găsesc folia cu pricina și cârpa aia (cloth) curată care să mă ajute să-mi șterg ecranul telefonului. Ia-o de unde nu-i pentru că deși pe spatele ambalajului îmi spune că trebuie să șterg ecranul cu cloth-ul inclus, în pachet nu era nimic altceva decât folia.

A treia surpriză am avut-o încercând să ud un pic ecranul telefonului și apoi folia pentru a o lipi cu ușurință – metoda șervețelului umed. Așa e, se lipește repede, se poate muta dacă nu ai așezat-o cum trebuie, dar mie una mi-au rămas multe picături de apă sub folie, picături care nu s-au lăsat scoase cu permisul meu de conducere oricât de mult aș fi apăsat pe ecran. Am dezlipit folia, am curățat ecranul și am lipit-o din nou. Rezultatul? Numai bun, după cum se vede și mai jos:

Pro folie antiglare:

  • nu mai am ochi de chinezoaică atunci când bate soarele în telefon
  • nu mai stau cu grijă atunci când îmi arunc cheile în geantă că am zgâriat ecranul
  • touch-ul merge la fel de bine
  • se șterge mult mai repede în comparație cu ecranul fără folie

Contra folie antiglare:

  • culorile nu sunt atât de vii, dar vă obișnuiți cu asta în cel mult 2 zile.

Read More

RCS&RDS și minunea de a fi client no.2

Vă spuneam acum câteva zile că serviciile de Internet nu-mi funcționează. Vestea bună este că a venit un băiat și a reușit cu chiu și vai în 5 minute să-mi tragă un cablu nou până în casă. După cel puțin 10 reclamații cred și eu… și după fix 10 zile lucrătoare în care eu am iubit maxim compania.

Vestea proastă este că îmi doresc să reziliez un abonament de date mai vechi, făcut la o altă adresă (întrucât m-am mutat și nu văd de ce aș plăti mai multe abonamente la Internet).

Acum o lună mi s-a spus că nu se poate rezilia abonamentul decât în perioada 1 – 5 ale lunii plătind luna trecută și luna în curs. Buuuun. Am așteptat așadar până ieri când se făcu 5 noiembrie și am sunat la call center să întreb care e cel mai aproape sediu RCS&RDS de locația mea. De la call center am aflat că de la 1 noiembrie nu mai este valabil faptul că abonamentul se reziliază doar între 1 și 5 ale lunii, așadar am considerat că mă pot duce astăzi, pe 6 noiembrie, la o filială pentru a rezilia minunăția.

Și mă duc astăzi, în urmă cu o oră, la sediul RCS&RDS de pe Camil Ressu. O doamnă bine îmi spune că abonamentul se închide doar până pe 5 și cum astăzi e 6 trebuie să plătesc și luna decembrie. Poftim? Sun din nou la call center, primesc aceeași informație: de la 1 noiembrie avem o altă politică a firmei și se poate rezilia abonamentul oricând.

Doamna de la sediul de pe Camil Ressu îmi spune fix așa: “Cei de la call center nu sunt superiorii mei, eu sun la suport, de acolo am aflat că nu a intrat în vigoare acest lucru” și refuză să vorbească la telefon cu nenea de la call center care mă ruga să comunice cu  angajata.

Eu consider așa: eu ca și client nu pot comunica decât prin call center cu respectiva compania, call center care îmi răspunde la nelămuriri. Dacă cei de la call center îmi spun ceva, atunci ală e adevărul suprem pentru mine. Dacă cei de la casierie îmi spun altceva, înseamnă că aveți angajați incompetenți care ar trebui să participe la cursuri sau să-și caute alt job. Dacă mai sunt și nesimțiți și te iau de sus cum mi-a vorbit mie doamna în cauză cu atât mai mult.

Am făcut sesizare. Pentru cei interesanți este cea cu numărul 2272145142 din 6.XI.2012. Aș fi fost tentată să spun că poate citește un manager RCS&RDS pe aici, dar la cum funcționează la ei Internetul cred că nici măcar conducerea nu beneficiază de o conexiune stabilă.

Concluzia: vă bateți joc de clienți, mie îmi e rușine pentru rândurile de mai sus, vouă ar trebui să vă crape obrazul.

Concluzia 2: voi face reclamație la ANPC, promit.

 

Read More

RCS&RDS ANPC și minunea de a fi client

M-am mutat și odată ce m-am mutat am vrut să închid vechiul abonament la Internet. Mi s-a spus că se poate doar între 1-5 ale lunii, așadar mă voi duce luna viitoare, adică în noiembrie să plătesc pentru noiembrie în avans și să-mi închidă Internetul. Buuun!

În garsoniera unde stau acum cei de la RCS&RDS au preluat o rețea de cartier. A funcționat ok, până sâmbătă când conexiune ioc… Sun la call center-ul RCS&RDS și le explic ce și cum mă întreabă numărul erorii, reușesc cu greu să le explic că nu am Windows și nu am un număr de eroare, ci sunt pe MacBook. Mă întreabă o tipă tare inteligentă “Atunci de pe ce Windows sunteți?” “Sunt de pe Windows Mac OS” Vine o echipă, adică un băiat în treling care mă întreabă de unde vine firul de net. Cum adică de unde? De pe bloc, din scară, de la vecinu’ etc. S-a lămurit și a plecat. Atât!

Prima reclamație am făcut-o sâmbătă, azi e vineri, încă nu am Internet, iar singurul răspuns de la RDS este “În cel mai scurt timp posibil” – da, în cel mai scurt timp posibil se întâmplă totul în România, d-asta merge economia așa cum merge.

Concluzia e că plătesc două abonamente la RCS&RDS  și NU AM NICIO CONEXIUNE! Minunat!

Sun la ANPC, sunt numere de telefon la ei pe site, unde pot face reclamații, îmi răspunde un nene care nu-mi spune cum îl cheamă (eu am învățat de la mama că trebuie să mă prezint)

- Bună ziua, vreau să fac și eu o reclamație vă rog…

- Veniți la noi sau trimiteți prin fax

- Păi pe site-ul dumneavoastră scrie că pot face reclamație și prin e-mail…

- Nu, de fapt, cu ce vă putem ajuta noi? Duceți-vă la companie și spuneți-le ce nu vă convine și ce nu funcționează?

- Am depus reclamații la RDS, dar de o săptămână nu ia nimeni măsuri și doresc ca ANPC să intervină și să facă acel lucru pentru care instituția există, adică să-mi rezolve reclamația.

- Noi funcționăm pentru acele momente în care companiile nu reacționează de bună voie, duceți-vă la ei.

- De o săptămână nu am Internet, am sunat la call center-ul lor sâmbătă, credeți că mai trebuie să aștept?

- Da, duceți-vă la ei și dacă nu rezolvați într-o săptămână (n.r. ALTĂ săptămână) veniți să vă dau o declarație de proximitate, după care vom înregistra sesizarea și vom demara un control la momentul oportun.

Sunt zen, sunt zen, sunt zen… și “aștept cel mai scurt timp posibil”

 

Read More

Tupeul și onestitatea

Mi se spune de multe ori că am “tupeu” sau că “sunt înțepată” cuvinte care zău dacă-mi plac și nici măcar nu sunt adevărate, doar că aleg să-mi susțin părerile și să o spun în gura mare atunci când eu cred că X are dreptate și Y nu.

Da, uneori o fac și când nu sunt întrebată și de cele mai multe ori reușesc să enervez sau să supăr pe toată lumea, numai că eu chiar țin  la părerile oamenilor și mă aștept ca și celalți să o facă atunci când vine vorba despre mine (amuzant, nu?) Și, din păcate, am senzația că ar trebui să fiu sinceră până la lacrimi mult mai des și să nu-mi mai opresc nici cuvintele și nici degetele când vor să scrie despre un anume lucru.

De la ce a pornit toată povestea asta? Pentru că mă enervează de mor oamenii care se decid să arunce cu… flori dar nu vor să nimerească direct ținta, pentru că așa și-ar da seama omul că e atacat, ci doar așa pe lângă, să reamintească celorlalți că se află acolo, suflă’n ceafa oamenilor și nu îi lasă să tragă o gură adâncă de aer, pentru că el mai aruncă o… floare.

Rămân cu niște întrebări:

  • Dacă nu-ți place de un om / o acțiune / o concluzie de ce nu o spui răspicat?
  • Atunci când vrei ceva de ce nu ceri asta? E mult mai simplu decât să o iei pe ocolite și să nu te înțeleagă nimeni, ba unde mai pui că te vor crede și nebun la un moment dat, pentru că tot insiști pe o chestie?
  • În cazul în care vrei să spui că “X mi se pare fraier” spune-o odată! Nu mă lua cu “am senzația că X ar trebui să facă nu-știu-ce-lucru” pentru că nici eu nici cei 1.000 de oameni din jurul tău nu vor pricepe mesajul

PS – Nu mă luați cu “diplomația” pentru că nu funcționează, ori ești sincer ori lasă-mă-n pace, am destule probleme și gânduri încât să adun altele.

Read More

Drepturi de autor, concursuri și Webstock

Îmi pare rău, dar zău dacă am găsit un titlu mai inspirat.

Povestea sună cam așa: Webstock are secțiune de audio / video, proiectul UrbanKid.ro Cuca.UrbanKid.ro a câștigat premiul I anul acesta, lucru la care nimeni nu a sperat. Nimeni, adică eu, Bob, Dana și alții care știau cum a fost lansat proiectul și despre ce este vorba.

Despre ce este vorba la Cuca?

Este un sub-proiect UrbanKid.ro (e clar având în vedere subdomeniul, nu? Cred că nimeni nu ar trebui să se întrebe al cui e oare, pentru că, nu-i așa, are mare UrbanKid.ro la final) agregator de conținut video pentru copii & părinți. Cu alte cuvinte, Bob, Dana și eu ne uităm la desene animate online (pe YouTube și Vimeo) și dacă ni se par ok (dacă nu sunt violente & CO) le urcăm acolo + clipuri făcute de noi și secțiunea video pe care o difuzează Totul despre Mame pe Prima TV la emisiunea cu pricina. Proiectul a apărut ca urmare a faptului că părinții au nevoie de un loc unde să îi lase pentru câteva minute pe cei mici să se uite la un conținut curat și este util, zău, nu o spun eu o spune sor’mea care de când a aflat de Cuca e tare fericită că al meu nepot Victor se poate uita la desene animate cuminți, o spun cei care au postat pe Facebook sau pe UrbanKid.ro atunci când s-a lansat proiectul și au lăudat inițiativa.

Cât de legal / ilegal este? Și cum promovăm noi pirateria?

Hai că dacă titlul articolului nu este unul inspirat, acesta este destul de piperat.

Dacă eu, Roxana, urc un video pe propriul blog și zic că e fain e ilegal? Dacă eu, Realitatea.net pun un clip funny la un articol este ilegal? Dacă eu ȘtirileProTV.ro urc un clip pe site e ilegal? Poate că da, dar ce se întâmplă cu agregatoarele de știri din .ro sau .com? Oamenii din spatele acestor agregatoare de știri nu au acordul tuturor site-urilor de unde preiau acest content, dau sursă la final și cam atât… Zic să intre cu toții la închisoare

Veți spune că acolo nu se publică textul integral, ci doar o parte din el. Da, așa e, dar acolo cei care publică textele pe site-urile originale NU își dau acordul ca acestea să fie preluate, în schimb, pe YouTube și Vimeo în momentul în care urci un clip poți spune dacă vrei ca al tău clip să poată fi “embeduit” ori ba.

Concluzia tristă

În altă ordine de idei, nu mi-au plăcut niciodată certurile și nu vreau să intru în discuții contradictorii cu nimeni, sunt prea mică în online pentru asta, dar lăsați vă rog oamenii să se bucure de premii, căci zău că nu e nimeni norocos atunci când vine vorba despre un concurs serios și jurizat.

PS – Eu personal nu sunt de acord cu refuzul premiului pe care-l propune Bob. De ce? Pentru că în condițiile astea proiectele lui nu mai câștigă nimic, deși merită. Ba nu sunt eu părinte și nu e ok ca UrbanKid.ro să fie încadrat în categoria “Blog de parenting” ba a fi un agregator de conținut video nu e ok și lista rămâne deschisă, care vă mai băgați?

Read More