Roxu's blog

geek de Ploiesti, mutat in Bucuresti, cu mintea-n alte orase

MOMENTELE MELE, acele momente în care lumea e doar a mea!

Chiar nu știu alții cum sunt, dar eu parcă stau și caut zi de zi toate situațiile penibile în care mă pot implica și apoi parcă zic cu un zâmbet până la urechi: “I’M IN!” Am încercat să nu le mai caut, dar vin ele la mine, serios! Înceacă să mă convingă să le bag în seamă, eu le zic să plece și să-i vadă de treabă și, într-un final, tot devin prietenele mele bune.

Sunt convinsă că toți au momentele lor, dar eu reușesc mereu într-un fel sau altul să fiu în centrul atenției (și asta nu este un lucru bun niciodată). Țin minte și prima situație de acest fel ori, mă rog, prima care a fost atât de penibilă încât să o țin minte zeci de ani. Eram la gădiniță și-mi plăcea tare mult de un băiat din grupa mea, în drum spre casa bunicilor (căci eu am stat la bunici cât am fost la grădi) era un mic deal pe care toți copiii îl urcau și-l coborau în fugă. Mie mama-mi zisese să nu fac asta niciodată pentru că e perioculos, dar atunci când băiatul visurilor mele din copilărie mi-a zis să-l urcăm împreună, ținându-ne de mână, ce era să zic? “Îmi pare rău, dar mama nu mă lasă?” Mama era la zeci de kilometri depărtare și era MOMENTUL MEU, momentul în care puteam să șterg din memoria lui cum am dat lapte pe mine și cum am bătut-o pe fata blondă cu părul lung (nu mai știu cum o cheamă) pentru că am luat bulina albastră din cauza ei sau cum am apărut eu la serbare cu un semn cât pumnul în frunte (asta e o poveste mult prea penibilă și pentru postul ăsta). Am urcat de mână dealul, dar la coborâre MOMENTUL MEU romantic s-a rostogolit, la propriu, până la poalele dealului. Ce să mai spun… am șters cu siguranță câteva amintiri despre mine, mi-am șters și hainele murdare de pământ, dar am creat alte motive de râs. Am ajuns în cele din urmă acasă și nu-i puteam spune bunicii cum am căzut eu ca bolovanul pe deal, am inventat altceva, evident că a aflat până la urmă și a urmat un alt MOMENT DEDICAT MIE pe motiv de minciună și alte cele.

Momentele mele au continuat cu serii întregi de situații penibile atât la școala generală, cât și la liceu. Cum e să-ți cumperi pantofi noi cu platformă și să treci pe lângă alt băiat care-ți place și să cazi? Da, da, am îmbrățișat cimentul, cu fața întoarsă spre el zâmbind, când m-am ridicat am vrut să fac o glumă spunând “M-am emoționat, te uitai la mine!” iar răspunsul lui categoric a venit… ca o briză de aer cald: “Ce-ai fată? Mă uitam la ăia care joacă fotbal din spate!”.

Continuăm: pantofi cu toc la un eveniment important la liceu = împiedicat și căzut, am picat chiar și în fața liceului la o oră “de vârf” când toată lumea intra / ieșea de la ore, numai că de data asta fața nu a mai fost pe ciment, ci am căzut cu spatele pe gheață, aceeași poziție, adică tot lungită, numai că pe cealaltă parte.

La facultate am purtat tricouri de dos, am încurcat profii cu alți colegi și mă întrebam de ce se uită ciudat când le spuneam: “Bună, ce prof e la cursul ăsta că n-am fost niciodată?” sau când le spuneam cât de aiurea e materia și că sper să scap de el că nu am chef să vin în toamnă cu profesorii care nu au viață și-și petrec vacanța cu restanțe…

Și la master am început cu dreptul, chiar la înscriere s-a lăsat cu o tanti secretară care a început să țipe pentru că am îndrăznit să-i spun “Salut!”, căci era tânără, parol! și nu “Bună ziua, distinsă doamnă!”

Eh, acum am terminat cu școala, dar situațiile penibile mă urmăresc, nu că doar la școală se petreceau până atunci (cine a mai răspuns cu “Mulțumesc!” atunci când a auzit primul “Te iubesc!” de la un băiat?!). Da, am parte de MOMENTELE MELE în continuare, momente care nu-s deloc amuzante, precum trimiterea unui newsletter în care anunț Paștele, dar newsletter-ul e trimis cu o săptămână după Sărbătorile Pascale, publicarea de texte cu tot cu mențiuni în care explic de ce așa și nu invers.

Și acum serios vorbind: eu chiar încerc să stau departe de toate aceste momente, dar ele vin la mine, mă trag de mânecă și deși nu le bag în seamă niciodată mă păcălesc cum păcălești un copil cu o bomboană de ciocolată.

HELP!

PS – Am urcat poza mai târziu și nu mai știu de unde o am, așa că nu am cum să pun sursă pentru ea!

4 Comments

  1. macar ii faci pe altii sa rada cand le povestesti 😛
    :))))))))
    momentele astea te fac unica, cherish them 🙂

  2. bune sau rele, sunt momentele noastre. daca am ceva de invatat din ele, o fac, daca nu, tot le pretuiesc pentru ca sunt ale mele.

    si eu ma iau cam in serios si cred ca au fost multe momente penibile insa… ma straduiesc sa le vad ca fiind amuzante si nu negative.

    ziceam sa cherish them, nu cherish the moment. am varsat atat de multe cani de cacao, ciocolata, cafea, suc & many more pe mine.. incat nu am decat sa rad de faptul ca umblam prin liceu, birou sau la intalniri incercam sa ascund pata de pe pantaloni.

    chiar ieri am avut un shooting si am pozat un cadru cu un “ceaun” si eram murdar de funingine pe jeansi. bineinteles ca am defilat prin birou cu el pe mine :))

Leave a Reply