. De ce alergăm? De ce alerg? | Roxu's blog
Roxu's blog

geek de Ploiesti, mutat in Bucuresti, cu mintea-n alte orase

De ce alergăm? De ce alerg?

Ar trebui să învățăm cu toții să răspundem la întrebarea “Ce faci?” cu “Alerg!”, zău, noi chiar facem sport zilnic, numai că nu într-o sală de sport, ci alergând după autobuz, metrou, în drum spre job, spre piață, spre casă, plimbându-ne etc.

Primul moment în care mi-am dat seama că oamenii aleargă a fost când am ajuns în București la facultate. În Ploiești oamenii merg, admiră un castan, o casă, o stradă, se minunează de un stâlp nou sau o stradă, în București ai noroc dacă nu te împinge cineva pe scările rulante la metrou și nu îți lasă semne de pantofi cu toc de firmă (am o prietenă care și-a rupt piciorul de 2 ori la Victoriei, după ce o doamnă bine a împins-o pe scări). Am crezut că nu sunt eu destul de fâșneață pentru Capitală, fată de provincie fiind am încercat să țin pasul și când m-am întors la mama în vizită am văzut că ea e cu 5 metri în urma mea pe stradă. Sărmana m-a întrebat de ce alerg, unde mă grăbesc așa, crezând că eu chiar am un scop, numai că mergeam amândouă către limuzina Matiz deci zău de aveam un motiv solid. I-am spus că merg… să nu pierd timpul și s-a închinat lung, încercând să țină pasul cu nebuna, fără să mai zică nimic.

Am uitat de alergat, mai exact a început să mi se pară normal, până am ajuns în Brașov în week-end. Am ajuns la cazare, m-am dus în Centru Vechi și am urcat și coborât de 3 ori Republicii, până m-am prins că cei pe lângă care treceam abia de se mutau din fața unui magazin în fața altuia. Turiști străini, ce să le ceri, la ei e mai ușor! Deah, românul din mine nu vrea să recunoască adevărul nici cu el în față.

Am urcat pe Tâmpa, de la telecabină până în vârful-vârfului sunt vreo 200-250 de metri. Eu în teniși, alții în papuci d’ăia ca de plajă. Am luat-o la goană, am obosit, m-am înroșit toată, respiram mai greu ca ăla micu’ din reclamă și mă miram cum de ăia în papuci pot urca minusculele porțiuni de deal fără să scoată limba și să se simtă ca la JO. Eh, eu fumez, ăia mănâncă sănătos, zic! Dar nu, “ăia” se plimbau, admirau un copac, o frunză, un fir de iarbă, un deal, o casă văzută din depărtare, făceau o poză, zâmbeau și mergeau… eu ALERGAM! Doar alergam! sau decât alergam, ca să fiu în tonul jurnalistului inteligent care a chiulit de la lecțiile de gramatică.

Putem face o zi din an destinată mersului, vă rog?

PS – De ce nu scriu pe blog? Pentru că alerg!

2 Comments

  1. Alergăm mult prea mult. Uităm să trăim, se ne bucurăm, să respirăm :(

  2. Suntem conduşi în alergarea asta şi merităm o pauză plină de libertate!

Leave a Reply