Roxu's blog

geek de Ploiesti, mutat in Bucuresti, cu mintea-n alte orase

Posts made in April, 2013

Nu pot privi medicii în ochi

Nu am vrut să povestesc nimic, dar am citit cu lacrimi în ochi articolul unui om pe care nu-l cunosc, dar îl respect.

Dimineața din 13 februarie a fost cea mai neagră dimineața din viața mea. Dacă până atunci spuneam că am o zi proastă dacă întârzia metroul sau nu aveam bani cash la mine ori îmi uitam ochelarii de vedere acasă, pe 13 februarie m-am trezit nu cu o cafea, ci cu un telefon de la sora mea care începea așa: “nu te speria, tata a făcut un accident vascular, e bine acum, e la spital” de la cuvântul “spital” mi s-a rupt firul. Tata e în spital?! Tata care nu a fost nici măcar răcit niciodată în viața lui? Tata care urăște spitalul pentru că și-a pierdut ambii părinți în același spital din Ploiești care a rămas fix la fel ca acum 20 și mai bine de ani?

Știam de când lucram în presa locală că spitalul din Ploiești este mai mult decât infect, știam că de la doctori, la asistente, infirmiere și până și femeia care face curat toate vor bani, știam că nu sunt bani la Ministerul Sănătății, dar nu-mi puteam imagina niciodată ce o să găsesc la secția de neurologie din Spitalul Județean.

Tata a fost internat la salonul 9 hol lung de parcus până acolo și drum pe care îl făceam cu o mănușă la nas, date fiind mirosurile de nesuportat, stătea în patul 6, număr scris cu o cariocă pe o bucată de faianță de deasupra patului care abia se ținea să nu cadă peste el, sub patul care nu funcționa (în sensul că nu se putea îndoi) erau mai multe bucăți de vată cu sânge, am întrebat și nu era sângele tatăului meu, noptiera de lângă pat nu se mai vedea ce culoare a avut inițial, iar așternuturile… mai bine să opresc aici, ba nu trebuie să mai spun că toți pacienții (toți cei lucizi adică, pentru că nu există secție separată pentru urgențe și pentru cei aflați la recuperare) m-au avertizat să nu las mâncare, sunt mulți gândaci acolo și mulți s-au trezit cu gândaci în gură în timp ce adormiți și amețiți de atâtea medicamente doreau să mănânce ceva.

Primul impuls a fost să-l mutăm într-o rezervă, să-l mutăm în București, însă nu aveam cum să dau de doctorița lui, doctoriță care dacă nu este pe tură nu ai voie să faci nicio mișcare, fie că îi este rău de la tratament, fie că situația se complică, nimeni nu face nimic, niciun alt cadru medical nu își dă cu părera nu poate schimba nimic în schema de tratament, pentru că fiecare pacient are un doctor, dacă doctorul nu este la job, pacientul este lăsat în pat, i se administrează fix același tratament și atât. Mama nu a fost de acord cu mutarea lui într-o rezervă, o să înțelegeți mai încolo că a avut mare dreptate.

Asistentele m-au asigurat că a fost un accident vascular ischemic minor, că e ok, că va ieși în câteva zile din spital ok, totul va fi bine. În tot acest timp tata începea să nu-și mai poată mișca mâna stângă, piciorul era ok atunci, asta până a doua zi, când toată partea lui stângă a paralizat complet. A venit și doctorița care mi-a spus senină doar atât: îl agitați, nu mai stați lângă el. Poftim? Adică mă sfătuiești ca după ce o viață m-a îngrijit și a dat orice pentru mine eu să plec să beau o cafea și să vin pentru 5 minute pe zi? Nu am reușit să aflu nimic altceva de la doamna doctor, nimic… timp de 10 zile timp în care am așteptat pe holuri, pe la uși, după asistente și alți doctori care nu-mi spuneau nimic, ba chiar mă ocoleau, știți voi sentimentul ăla că ești mic și prost și ei sunt mari și deștepți și nu vorbim aceeași limbă. Abia cu câteva zile înainte de externare am reușit să vorbesc încă fix 5 minute cu doctorița, lucru pe care probabil că nu reușeam să-l fac dar a fost cumnatul meu cu mine și atunci am aflat că a fost afectată mare parte din creier, că tata a fost la un pas să-și piardă viața și că trebuie să avem răbdare, aceeași răbdare pe care cu toții ne tot sfătuiau să o avem. A fost… jenant, alt cuvânt nu găsesc, eram privită ca un nimic și eu o priveam pe doctoriță ca pe Dumnezeu sorbind orice cuvânt și oftat pentru a avea o concluzie cât mai clară, eu îmi ceream mii de scuze că am îndrăznit să o întreb de viața celui care mi-a dat viața și ea țipa că i-a spus mamei că e pe drumul cel bun și că nu înțelege ce vreau de la ea. Doream să-mi zică care e acel drum bun, ce s-a întâmplat, în ce parte a creierului a avut  loc accidentul, ce sechele sunt, care este pasul următor, ce părere are ea ca specialist… o vorbă bună, o minciună poate, orice…

Revenind: am insistat cu rezerva (mi se părea mai curată și nu era nici scumpă 40 de lei pe zi) mama însă a refuzat, pe motiv că în salon (salon cu vreo 10 paturi adică) avea cum să solicite ajutor pe timp de noapte dacă i se face rău. Asta pentru că oricât de mult încerca mama să stea în spital noapte de noapte unele asistente nu îi permiteau asta și de la 23 la 8 dimineața era singur. Am ridicat din sprâncene: cum adică să solicite ajutor? Nu sunt asistente, infirmiere pe holuri? Nu stau prin saloane? Nu…

A treia zi mamei i s-a părut că tata nu își mai mișcă nici partea dreaptă, a chemat doctorița, doamna doctor care de fapt l-a consultat la inimă și a certat-o pe mama că l-a obosit vorbind prea mult cu tata, că trebuia să nu mai vorbească atât, că nu e nimic altceva, că de ce a deranjat-o dumneaei având de fapt alte urgențe…

Acea noapte am petrecut-o cu mama la spital, pe holul spitalului de fapt, de frică să nu ne vadă cineva și să ne izgoneacă – deși era tare greu de crezut asta, întrucât toate asistentele și medicul de gardă dormeau. La fix o oră mama se ducea să vadă dacă tata e bine, dacă respiră, pentru că la un moment dat era minunată vestea că respiră… am aflat mai târziu că de fapt atunci a făcut tata accidentul vascular ischemic, că primele zile a fost doar unul tranzitoriu. De fiecare dată când vedeam că ușa se închide în urma mamei aveam inima în gât și până se întorcea îmi treceau prin cap cele mai negre gânduri. Când îmi spunea că a deschis ochii și că a vorbit cu ea eram mai fericită decât dacă mi-ar fi spus cineva că am câștigat o excursie în țările calde.

La 3 și 20 am auzit o bubuitură puternică, apoi țipete din care mi-am dat seama de atât: “avem o urgență, nu respiră” am aflat mai târziu că un pacient amețit de atâtea perfuzii și medicamente s-a ridicat din pat, a căzut pe hol cu capul de gresie și și-a pierdut viața. Nimeni nu l-a văzut, decât atunci când era mult prea târziu. L-au lăsat până a doua zi seara pe holul principal, acoperit de o pătură, după o perdea, până când cineva de la morgă și-a făcut milă și l-a luat până la venirea familiei.

Nu am coerență la povestea asta oricât de mult m-aș strădui să am. Îmi aduc aminte că aveam o sacoșă mare pe care o purtam cu rândul cu perfuzoare, branule, tot felul de seringi, medicamente și altele, pentru că nimic din cele de mai sus nu se găsesc în cel mai mare spital din Prahova. Îmi aduc aminte că nimeni nu a vrut să ne spună care sunt medicamentele care i se administrează tatălui meu și că mama le număra și le nota în agendă după culori, cum prindea o informație o nota pe sacoșe, pe șervețele, pe orice, numai să ajungă acasă și să le pună pe toate cap la cap. Știu că o asistentă uita să-i dea un medicament și mama i-a atras atenția că nu sunt 5, ci doar 4. A urmat apoi o explicație că respectivul medicament (de colesterol) nu se găsește în spital, dar dacă mama nu știa asta nu afla că trebuie cumpărat. La un moment dat tot mama a prins fișa tatălui și s-a uitat pe ea, a urmat un scandal monstruos pe motiv că nu ar trebui să îndrăznim să facem asta, că mama vrea să controleze medicul și că nu avem voie să știm ce scrie în fișă.

În ultima zi de spitalizare a stat sora mea la ușa salonului “de 6” ca la școală și eu am fotografiat tremurând fiecare fișă din dosar… am întrebat cum să-l luăm acasă ni s-a spus fix așa: “bolnavii se transportă foarte ușor luați o pătură și cu un taxi, pe bancheta din spate“… tatăl meu susține de o viață o familie întreagă, m-a sfătuit bine în cele mai grele momente și m-am bazat pe el timp de mai bine de 25 de ani și voi continua să o fac și eu îl duc într-o pătură acasă? Am întrebat asistentele de o ambulanță mi-au spus că se poate, dar că nu se știe când. Adică îl las să aștepte după ambulanța care e posibil să nu vină? Mai bine una privată…

Am uitat să spun că doctorița neurolog ne-a spus că recuperarea să o începem peste 6 luni, asta în condițiile în care orice alt doctor recomandă începerea exercițiilor cât mai repede după un accident vascular, pentru că în primele 6 luni, respectiv un an sunt cele mai mari șanse să își revină, să poată folosi partea afectată, să nu rămână cu probleme locomotorii toată viața.

Mă iertați că nu am încredere în medici, mă iertați că îi privesc pe cei mai mulți cu dispreț. Am descoperit specialiști minunați în București (nu am să o uit niciodată pe doamna doctor Inimoara Cojocaru de la Spitalul Colentina) dar nu mă pot uita la toți doctorii ca la oameni care își dau viața pentru alții, nu mă pot uita la ei ca la simpli oameni în condițiile în care prea mulți mi-au demonstrat mie că sunt departe de a fi umani.

PS: și da, am dat șpagă, mi-am călcat pe onoare și orgoliu și aruncam cu hârtii de 10, 50 sau 200 de lei, în funcție de posturile pe care le ocupau doamnele și domnișoarele din spital, aș fi dat oricât pentru o singură frază, pentru o informație corectă și complexă.

Read More