Roxu's blog

geek de Ploiesti, mutat in Bucuresti, cu mintea-n alte orase

RCS&RDS și minunea de a fi client no.2

Vă spuneam acum câteva zile că serviciile de Internet nu-mi funcționează. Vestea bună este că a venit un băiat și a reușit cu chiu și vai în 5 minute să-mi tragă un cablu nou până în casă. După cel puțin 10 reclamații cred și eu… și după fix 10 zile lucrătoare în care eu am iubit maxim compania.

Vestea proastă este că îmi doresc să reziliez un abonament de date mai vechi, făcut la o altă adresă (întrucât m-am mutat și nu văd de ce aș plăti mai multe abonamente la Internet).

Acum o lună mi s-a spus că nu se poate rezilia abonamentul decât în perioada 1 – 5 ale lunii plătind luna trecută și luna în curs. Buuuun. Am așteptat așadar până ieri când se făcu 5 noiembrie și am sunat la call center să întreb care e cel mai aproape sediu RCS&RDS de locația mea. De la call center am aflat că de la 1 noiembrie nu mai este valabil faptul că abonamentul se reziliază doar între 1 și 5 ale lunii, așadar am considerat că mă pot duce astăzi, pe 6 noiembrie, la o filială pentru a rezilia minunăția.

Și mă duc astăzi, în urmă cu o oră, la sediul RCS&RDS de pe Camil Ressu. O doamnă bine îmi spune că abonamentul se închide doar până pe 5 și cum astăzi e 6 trebuie să plătesc și luna decembrie. Poftim? Sun din nou la call center, primesc aceeași informație: de la 1 noiembrie avem o altă politică a firmei și se poate rezilia abonamentul oricând.

Doamna de la sediul de pe Camil Ressu îmi spune fix așa: “Cei de la call center nu sunt superiorii mei, eu sun la suport, de acolo am aflat că nu a intrat în vigoare acest lucru” și refuză să vorbească la telefon cu nenea de la call center care mă ruga să comunice cu  angajata.

Eu consider așa: eu ca și client nu pot comunica decât prin call center cu respectiva compania, call center care îmi răspunde la nelămuriri. Dacă cei de la call center îmi spun ceva, atunci ală e adevărul suprem pentru mine. Dacă cei de la casierie îmi spun altceva, înseamnă că aveți angajați incompetenți care ar trebui să participe la cursuri sau să-și caute alt job. Dacă mai sunt și nesimțiți și te iau de sus cum mi-a vorbit mie doamna în cauză cu atât mai mult.

Am făcut sesizare. Pentru cei interesanți este cea cu numărul 2272145142 din 6.XI.2012. Aș fi fost tentată să spun că poate citește un manager RCS&RDS pe aici, dar la cum funcționează la ei Internetul cred că nici măcar conducerea nu beneficiază de o conexiune stabilă.

Concluzia: vă bateți joc de clienți, mie îmi e rușine pentru rândurile de mai sus, vouă ar trebui să vă crape obrazul.

Concluzia 2: voi face reclamație la ANPC, promit.

 

Read More

RCS&RDS ANPC și minunea de a fi client

M-am mutat și odată ce m-am mutat am vrut să închid vechiul abonament la Internet. Mi s-a spus că se poate doar între 1-5 ale lunii, așadar mă voi duce luna viitoare, adică în noiembrie să plătesc pentru noiembrie în avans și să-mi închidă Internetul. Buuun!

În garsoniera unde stau acum cei de la RCS&RDS au preluat o rețea de cartier. A funcționat ok, până sâmbătă când conexiune ioc… Sun la call center-ul RCS&RDS și le explic ce și cum mă întreabă numărul erorii, reușesc cu greu să le explic că nu am Windows și nu am un număr de eroare, ci sunt pe MacBook. Mă întreabă o tipă tare inteligentă “Atunci de pe ce Windows sunteți?” “Sunt de pe Windows Mac OS” Vine o echipă, adică un băiat în treling care mă întreabă de unde vine firul de net. Cum adică de unde? De pe bloc, din scară, de la vecinu’ etc. S-a lămurit și a plecat. Atât!

Prima reclamație am făcut-o sâmbătă, azi e vineri, încă nu am Internet, iar singurul răspuns de la RDS este “În cel mai scurt timp posibil” – da, în cel mai scurt timp posibil se întâmplă totul în România, d-asta merge economia așa cum merge.

Concluzia e că plătesc două abonamente la RCS&RDS  și NU AM NICIO CONEXIUNE! Minunat!

Sun la ANPC, sunt numere de telefon la ei pe site, unde pot face reclamații, îmi răspunde un nene care nu-mi spune cum îl cheamă (eu am învățat de la mama că trebuie să mă prezint)

– Bună ziua, vreau să fac și eu o reclamație vă rog…

– Veniți la noi sau trimiteți prin fax

– Păi pe site-ul dumneavoastră scrie că pot face reclamație și prin e-mail…

– Nu, de fapt, cu ce vă putem ajuta noi? Duceți-vă la companie și spuneți-le ce nu vă convine și ce nu funcționează?

– Am depus reclamații la RDS, dar de o săptămână nu ia nimeni măsuri și doresc ca ANPC să intervină și să facă acel lucru pentru care instituția există, adică să-mi rezolve reclamația.

– Noi funcționăm pentru acele momente în care companiile nu reacționează de bună voie, duceți-vă la ei.

– De o săptămână nu am Internet, am sunat la call center-ul lor sâmbătă, credeți că mai trebuie să aștept?

– Da, duceți-vă la ei și dacă nu rezolvați într-o săptămână (n.r. ALTĂ săptămână) veniți să vă dau o declarație de proximitate, după care vom înregistra sesizarea și vom demara un control la momentul oportun.

Sunt zen, sunt zen, sunt zen… și “aștept cel mai scurt timp posibil”

 

Read More

Tupeul și onestitatea

Mi se spune de multe ori că am “tupeu” sau că “sunt înțepată” cuvinte care zău dacă-mi plac și nici măcar nu sunt adevărate, doar că aleg să-mi susțin părerile și să o spun în gura mare atunci când eu cred că X are dreptate și Y nu.

Da, uneori o fac și când nu sunt întrebată și de cele mai multe ori reușesc să enervez sau să supăr pe toată lumea, numai că eu chiar țin  la părerile oamenilor și mă aștept ca și celalți să o facă atunci când vine vorba despre mine (amuzant, nu?) Și, din păcate, am senzația că ar trebui să fiu sinceră până la lacrimi mult mai des și să nu-mi mai opresc nici cuvintele și nici degetele când vor să scrie despre un anume lucru.

De la ce a pornit toată povestea asta? Pentru că mă enervează de mor oamenii care se decid să arunce cu… flori dar nu vor să nimerească direct ținta, pentru că așa și-ar da seama omul că e atacat, ci doar așa pe lângă, să reamintească celorlalți că se află acolo, suflă’n ceafa oamenilor și nu îi lasă să tragă o gură adâncă de aer, pentru că el mai aruncă o… floare.

Rămân cu niște întrebări:

  • Dacă nu-ți place de un om / o acțiune / o concluzie de ce nu o spui răspicat?
  • Atunci când vrei ceva de ce nu ceri asta? E mult mai simplu decât să o iei pe ocolite și să nu te înțeleagă nimeni, ba unde mai pui că te vor crede și nebun la un moment dat, pentru că tot insiști pe o chestie?
  • În cazul în care vrei să spui că “X mi se pare fraier” spune-o odată! Nu mă lua cu “am senzația că X ar trebui să facă nu-știu-ce-lucru” pentru că nici eu nici cei 1.000 de oameni din jurul tău nu vor pricepe mesajul

PS – Nu mă luați cu “diplomația” pentru că nu funcționează, ori ești sincer ori lasă-mă-n pace, am destule probleme și gânduri încât să adun altele.

Read More

Frustrări de ploieșteancă mutată’n București

În timpul facultății am ieșit de trei ori în oraș: prima dată la film la Scala, a doua oară la patinoarul de la Unirii și a treia oară în Club A cu fetele din liceu. Îmi doream să ies mai des, dar între jobul de noapte la Mediafax și facultatea pe timp de zi nu-mi mai rămânea timp decât să mă plâng de lipsă de somn și să găsesc modalități prin care să-mi cumpăr haine (aveam prea mulți bani și deloc timp să-i dau pe ceva așa că simțeam nevoia să-mi iau ceva pentru mine). Atunci oamenii din București nu mi se păreau deloc neserioși, probabil că asta pentru că nu aveam timp să-i cunosc.

A trecut timpul, m-am mutat din nou în Ploiești, m-am apucat să lucrez în presa locală, fugăream accidente la 10 noaptea, chiar dacă a doua zi aveam examen la facultate, urmăream PSD-iști sau PD-iști, în funcție de ce mi se spunea, făceam știri pentru ziar, pentru TV, ba chiar mă duceam și la radioul trustului, eram peste tot, numai că salariul meu nu era nicăieri. Ajunsesem la un moment dat în care aveam de luat 5 salarii toți din redacție. Zău, 5! Îi ceream bani mamei de țigări și gumă de mestecat.

Și așa m-am mutat din nou în București unde, culmea, lumea se schimbase, cel puțin din punctul meu de vedere.

Ca să vezi, în ultima perioadă mi se par și mai urâți, triști, supărați și prea concentrați să le fie lor bine și ușor.

Acum aproape două săptămâni un prieten își deschidea un studio foto. M-am bătut cu pumnii în piept că fac eu! ajut eu! eu! pot! Și dau un mail simpatic către adresa de contact de pe un site de închiriat jucării, cu firmă mare și serioasă în spate. Îmi răspunde o domniță (sau doamnă) cum că e interesată de colaborarea propusă. Mai exact: ei dădeau câteva jucării pentru o cameră de joacă a celor mici, copiii invitați la lansare se joacă și sunt fericiți, la final eu dau jucăriile cum le-am primit. Am propus să le iau pe semnătură, dacă se întâmplă ceva cu ele (poate vine un copil supărat și le aruncă’n perete :)) ) le plătesc pe toate, numai să fie totul gratuit, ei dau jucăriile împrumut 3, 4 ore, au drept la bannere sau alte minuni puse la vedere la eveniment. Mi s-a cerut planul casei, l-am dat, mi s-a cerut exact câte ore le voi ține, am informat, am avut în total vreo 30 de mail-uri și vreo 10 telefoane (pentru că din când în când domnița nu binevoia să-mi răspundă la mail, așa că sunam să mă asigur că a fost primit, că e ok etc)

Buuun! Minunat! Asta e muncim cu zâmbetul pe buze, rezultatul să fie fantastic! Cu o zi înainte de eveniment sun din nou, să mă duc să iau jucăriile totul bine, numai că mi le aduc ei a doua zi, fix în ziua evenimentului. În ziua evenimentului sun la 10 dimineața să mă asigur că sunt pe drum. Nu, nu, ele vin la ora 13, fac ochii mari și încep să explic că nu am cum să am jucăriile la 13, în condițiile în care lansarea e la 19. Mi se promite că revine cu un telefon în o oră. Aștept, sun, mă asigură că e ok, la 13.30 sun din nou și citez “stați că nu am ok-ul de la șeful pentru parteneriat!” PARDON! POFTIM?! Domniță, ce ați făcut timp de două săptămâni?

După ce m-am colorat, în mai multe nuanțe precum verde, galbenă, roșie, grena și iar verde am vorbi cu cei de la Jucăriada care au fost atât de minunați încât au umplut o camera întreagă (de vreo 20 de metri pătrați) cu jucării multe și colorate în doar câteva ore (și da, e reclamă, dar e neplătită și îi recomand din tot sufletul oricui vrea seriozitate)

Și eu încă aștept de la domniță telefonul, aka ok-ul de la șefu’! Bun așa! Serioși oamenii! O să-i recomand și voi mai vrea să am de a face cu ei!

Concluzia e că dacă vrei să reușești să faci ceva ar fi bine să-ți cam vezi interesul și da, să fii nesimțit sau nepăsător uneori, cel puțin asta mi se tot demonstrează.

Și nu, nu se întâmplă doar în București, nici cu Ploieștiul nu mi-e rușine. Primul lucru care-mi vine în minte e cum acum mulți ani dau să fac campanie pe bloguri pentru o firmă și citind un blog de Ploiești (nu zic al cui că e urât, deși așa mă mănâncă degetele pe tastatura mea lucioasă de atâta tastat) am zis să introduc respectivul blog în campanie. Ajungem la concluzia că pentru un banner dreapta sus (da mă, se purtau bannerele atunci 😛 ) primește un produs în valoare de vreo 350 de lei dacă-mi aduc eu bine aminte. Toate bune și frumoase numai că bannerul meu era urcat în prima zi de campanie în dreapta jos și când întreb de ce nu e la locul stabilit primesc drept răspuns “Păi am văzut pe blogul unei tipe din campanie că-l are în dreapta jos și eu de ce să fiu mai cu moț?!” (sunt nebună și nu-mi șterg mailurile, deci încă am mailul pe Gmail)

PENTRU CĂ ȚI-AI DAT CUVÂNTUL! D’AIA!

Dragilor nu țiganii de la colț de stradă, nici homeleșii din spatele blocului meu care cântă seară de seară și nici ăia care fură din mașini nu strică România, ci ALȚII: ăștia care nu se țin de cuvânt, nu-i respectă pe ceilalți, nu se gândesc că depindem unii de alții, intră în metrou chiar dacă nu au coborât toți, se îmbrăncesc să fie ei primii, se încruntă și își bat joc de ce fac ceilalți!

Luăm și noi atitudine vă rog?

Foto via.

Read More

Românii sunt… măcar te ajută sau cum am învățat să fac ciorbă de cartofi

Eram în metrou și mă bucuram că vorbeam cu tata care-mi explica ce și cât tre’ să cumpăr pentru a face o ciorbă de cartofi (da, da, da, sunt o gospodină, îmi fac restaurant în curând) 😀

Eu nu vorbesc tare la telefon de fel, dar cum tata nu aude cum aude un tinerel de 20 de ani (deh, mai are un pic și e de 3 ori tinerelul de 20 de ani), încercam să mă înțeleg cât de cât cu el, când un nene vizibil iritat îmi zice: “Vorbește mai încep la tinicheaua aia!

Din “tinicheaua” mea se auzea tata care-mi explica sărmanul despre ceapă, bulion și alte cele. Mi-am cerut scuze pentru deranj, încercând să șoptesc că am înțeles și că trebuie să închid. Nici șoapta nu a fost pe placul domnului de lângă mine, cu cât vorbeam mai încet (zău că șopteam, mai tare se auzea tata din telefon care mă întreba dacă-l mai aud, căci el nu mă mai aude), cu atât mai tare țipa el.

Am închis telefonul, lăsându-l pe sărmanu’ tata nedumerit, și domnul din fața mea tot nemulțumit de… tinichea. Și el gesticula și țipa, și eu înghițeam în sec să nu zic ceva urât și tot așa, până când, neavând tinicheaua la care să mai vorbesc, l-am întrebat cum se face ciorba de cartofi, barem să-mi zică dumnealui dacă tata nu mai e la telefon să-mi explice.

Și nenea a uita de tinichea și a început: Da, păi iei trei cartofi și o ceapă și…

Read More

De ce alergăm? De ce alerg?

Ar trebui să învățăm cu toții să răspundem la întrebarea “Ce faci?” cu “Alerg!”, zău, noi chiar facem sport zilnic, numai că nu într-o sală de sport, ci alergând după autobuz, metrou, în drum spre job, spre piață, spre casă, plimbându-ne etc.

Primul moment în care mi-am dat seama că oamenii aleargă a fost când am ajuns în București la facultate. În Ploiești oamenii merg, admiră un castan, o casă, o stradă, se minunează de un stâlp nou sau o stradă, în București ai noroc dacă nu te împinge cineva pe scările rulante la metrou și nu îți lasă semne de pantofi cu toc de firmă (am o prietenă care și-a rupt piciorul de 2 ori la Victoriei, după ce o doamnă bine a împins-o pe scări). Am crezut că nu sunt eu destul de fâșneață pentru Capitală, fată de provincie fiind am încercat să țin pasul și când m-am întors la mama în vizită am văzut că ea e cu 5 metri în urma mea pe stradă. Sărmana m-a întrebat de ce alerg, unde mă grăbesc așa, crezând că eu chiar am un scop, numai că mergeam amândouă către limuzina Matiz deci zău de aveam un motiv solid. I-am spus că merg… să nu pierd timpul și s-a închinat lung, încercând să țină pasul cu nebuna, fără să mai zică nimic.

Am uitat de alergat, mai exact a început să mi se pară normal, până am ajuns în Brașov în week-end. Am ajuns la cazare, m-am dus în Centru Vechi și am urcat și coborât de 3 ori Republicii, până m-am prins că cei pe lângă care treceam abia de se mutau din fața unui magazin în fața altuia. Turiști străini, ce să le ceri, la ei e mai ușor! Deah, românul din mine nu vrea să recunoască adevărul nici cu el în față.

Am urcat pe Tâmpa, de la telecabină până în vârful-vârfului sunt vreo 200-250 de metri. Eu în teniși, alții în papuci d’ăia ca de plajă. Am luat-o la goană, am obosit, m-am înroșit toată, respiram mai greu ca ăla micu’ din reclamă și mă miram cum de ăia în papuci pot urca minusculele porțiuni de deal fără să scoată limba și să se simtă ca la JO. Eh, eu fumez, ăia mănâncă sănătos, zic! Dar nu, “ăia” se plimbau, admirau un copac, o frunză, un fir de iarbă, un deal, o casă văzută din depărtare, făceau o poză, zâmbeau și mergeau… eu ALERGAM! Doar alergam! sau decât alergam, ca să fiu în tonul jurnalistului inteligent care a chiulit de la lecțiile de gramatică.

Putem face o zi din an destinată mersului, vă rog?

PS – De ce nu scriu pe blog? Pentru că alerg!

Read More