Roxu's blog

geek de Ploiesti, mutat in Bucuresti, cu mintea-n alte orase

Poza mea de toamnă

Poza e făcută undeva pe strada Paris din București și mama mea a zis așa “M-a încântat, e simpatică foc, cum zice Victoraș (n.r. nepoțel de 2 ani și 3 săpt.)” iar mama nu minte niciodată.

PS: Melodie de sezon

Read More

Idee de restaurant / cafenea / bar

Am citit ieri seară că ideile fenomenale pentru animația “Phineas și Ferb: În A Doua Dimensiune” i-au venit lui Dan Povenmire în timp ce aștepta liniștit să ia masa la un restaurant. Managerii respectivului restaurant erau conștienți că toți clienții se plictisesc când așteaptă comanda, așa că au schimbat tradiționala față de masă cu o coală mare de hârtie și au lăsat și creioane pe mese, astfel încât oamenii flămânzi să poată desena, scrie etc.

Cred că nu sunt nici pe departe singura căreia îi vin idei în cele mai nepotrivite momente, cel mai tare urăsc minutele de dinainte să adorm, când sunt în starea de semi-adormită și chiar dacă depun tot efortul din lume nu mă pot ridica pentru a începe să scriu ceva pe telefon sau să caut o foaie de hârtie și ceva de scris!

Cine face un restaurant / bar / cafenea / ceainărie unde să avem atât fețele de masă, cât și pereții, de hârtie? Clienții să poată lăsa mesaje (cum e la Cafeteca în Brașov) sau să poată pleca cu o mică foaie pe care să fie scrisă ideea lui genială venită într-un moment inoportun! 🙂

credit foto

Read More

Redactor / editor conștiincios și muncitor caut job

Asta spune Matei despre mine (șef, coleg, OM de la care am învățat multe și încă mai învăț)  și cele două like-uri date comentariului sunt: unul de la mine și altul de la Bob, care îmi e în prezent șef/coleg/OM care mă învață despre online/persoană care mă înțelege când sunt obosită și care mă sfătuiește atunci când sunt în dileme!

Nu știu dacă merit premiul I, știu însă că merit un job ok și când spun “job ok” mă refer la:

  • Un program normal și respect, în sensul că eu respect compania venind la ora stabilită de dimineață și ei mă respectă pe mine prin a nu stabili ședințe după finalizarea programului,
  • Task-uri clare și bine definite,
  • Colegi care să știe să zâmbească și să răspundă la o glumă cu o altă glumă, nu cu o frunte încrețită și cu o sprânceană ridicată,
  • Șefi (sau manageri dacă vreți să le spuneți așa) care sunt și ei OAMENI în primul rând și care știu să spună și “Bravo!”, un “Bravo!” care de multe ori este mai important decât orice sumă de bani care-ți intră pe card la final de lună,
  • Salariu (pentru că, să recunoaștem cu toții, nimeni nu se duce la job ca la cafenea, ne închiriem serviciile/timpul/cunoașterea pentru a ne plăti chiria/lumina/netul/întreținerea) salariu care cred eu, nu e pretențios, zău!

Ce ofer? Pentru că frumos este să spun și ce ofer la schimb:

  • Experiență în presă scrisă, TV și online pe mai multe domenii,
  • Seriozitate în finalizarea task-urilor și înțelegere,
  • Responsabilitate, atât pentru reușite, cât și pentru eșecuri,
  • Un om pe care te poți baza și căruia dacă îi explici de ce așa și nu invers poți avea încredere să-i lași un proiect important pe mână, pentru că sigur se va finaliza cum ai dorit,
  • Zâmbete gratuite zilnic și o colegă care poate deveni prietenă,
  • Sprijin pentru a atinge scopul pe care-l are compania/firma/ONG-ul etc.

Nu mă prea pricep la a cere ceva de la cineva, deși mă pricep să ofer zic eu, așa că mai bine trec direct la ce fac / ce am făcut și ce vreau să fac pe partea profesională, bine?

  1. Bob zice că sunt Editor-in-chief la UrbanKid.ro din octombrie 2010, eu zic că scriu de drag la un super proiect pentru părinți și copii! E genul acela de muncă pe care nu o simți! Imaginați-vă cum ar fi ca cineva să vă oblige să faceți ce vă place? E ca și cum cineva îmi dă ciocolată și-mi zice că ar trebui să o gust zilnic! Tot sub umbrela UrbanKid.ro țin la zi și comunicate.UrbanKid.ro unde încercăm să adunăm toate comunicatele de presă care ar putea să fie de ajutor pentru părinți și PuideCompuneri.UrbanKid.ro, proiect care oferă elevilor idei de la care să pornească atunci când au de scris o compunere. Nici nu aveți idee cât de faină e senzația atunci când primești mail de la un copil speriat și supărat că nu are idee cum să “apuce” subiectul unei compuneri și-ți spune că a luat 10 și că a fost felicitat și asta datorită ție! De fapt, munca e a lor, pentru că Pui de compuneri oferă doar idei banale de la care ei să pornească, o joacă frumoasă pentru mine și un ajutor pentru cei mici!
  2. Sunt redactor la theCityBreak.ro, din iulie 2011, site care ne îndeamnă spre vacanțe realizat de Uncle M.! Aici scriu despre diverse destinații pe care ar trebui să le încercăm cu toții, de la variante de cazare, la transport în comun sau atracții importante+inedite, localuri, mâncare tradițională și altele. Tot la theCityBreak.ro mă ocup și de știri conexe din domeniu, topuri, noutăți etc. E practic o călătorie virtuală în jurul lumii pe care o fac eu și o poți face și tu ori de câte ori accesezi site-ul! O vacanță, numai că e mutată în online!

Acestea sunt cele două colaborări dragi din prezent, colaborări care, deși par mari, îmi permit un job full time, job pe care-l caut acum și sper să-l găsesc cu ajutorul blogului!

Ce am făcut până acum? Am lucrat încă din anul II de facultate, pentru că simțeam că nu pot sta pe banii alor mei și îmi doream să lucrez în presă convinsă fiind că fără experiența din timpul facultății nu am nicio șansă.

O iau însă invers, pentru a exista o continuitate la ce am povestit mai sus, așadar, înainte de aceste două colaborări am lucrat:

  • Aproape un an și jumătate (aprilie 2010 – august 2011) am fost redactor IT/new-media la Mobile-News.ro, experiență frumoasă care mi-a deschis “pofta” de tehnologie. Am scris știri, am fost la conferințe de presă și alte evenimente conexe, am cunoscut oameni frumoși, dar și oameni cu fruntea încruntată, am făcut review-uri și concursuri, m-am ocupat de newsletter și de paginile de Facebook și de Twitter ale website-ului,
  • Am petrecut doi ani în presă scrisă și TV (cotidianul Telegraful de Prahova și Alpha TV Ploiești)! Ce am făcut aici? Am scris știri din toate domeniile posibile (mai puțin politică), anchete, reportaje, interviuri, am filmat știri, am dat live-uri tremurând, am dat live-uri încrezătoare, am participat la multe emisiuni de tip debate (e drept, nu în direct, ci înregistrate) am făcut știri pe TV, m-am supărat, am râs, am plâns! Aici nu am dat de oameni cu fruntea încruntată, dar m-am lovit urât, lovitură care s-a lăsat cu semne multe, de un sistem care nu-mi permitea multe și, în ciuda oamenilor fenomenali de care și acum mi-e dor, am renunțat pentru următorul pas în carieră,
  • Vă spuneam mai sus că în timpul facultății am lucrat: am ocupat postul de Redactor Monitorizare pe engleză la Mediafax. Din păcate însă job-ul era unul de noapte și deși am rezistat cu măiestrie aproximativ jumătate de an, ecuația ziua facultate – noaptea job nu a funcționat prea mult timp și a trebuit să renunț!

Aș putea să vă mai înșir evenimente organizate de mine, conferințe de presă de care unii au auzit, dar mulți nu, pagini de Facebook sau concursuri pe Twitter și altele, dar simt că nu are niciun rost, pentru că, pentru moment cel puțin, mi-am pierdut încrederea în PR și în ce poate schimba domeniul. Cu siguranță că a fost vina mea, cu siguranță că am dat eu de medii care nu au fost propice la momentul respectiv, dar pentru mine să fiu mândră de ceea ce fac înseamnă să pot schimba ceva, să pot face ceva de care alții se bucură, zâmbesc când aud de acel ceva și nu în ultimul rând să mă simt utilă! Iar dacă ești lăsată într-o cutie cu patru “pereți” și nicio ieșire nu ai nicio șansă decât poate să primește lumină printr-o crăpătură, iar asta nu e de ajuns.

Nu mă pot numi nici PR-iță, nici Social Media Addict/Specialist (sau cum îi mai zice acum) sunt un OM care nu știe să facă altceva decât să scrie, să comunice, să realizeze conexiuni între lucruri și alți oameni și să facă pe alții să zâmbească atunci când văd produsul finit.

Mi s-a spus că mândria nu e un lucru de care ar trebui să mă bucur! Îmi cer scuze, sincer, de față cu toată lumea, dar dacă eu nu sunt mândră de ceea ce fac zilnic nu pot să funcționez, plus că nu văd niciun motiv pentru care alții ar considera că fac ceva ok, dacă eu nu-s mândră de rezultat! Îmi pare rău dacă nu consider că tocurile dau personalitate unei persoane și că fără un costum închis la culoare nu te poți face auzit, eu am nevoie să cred în faptul că te faci auzit prin munca depusă și prin rezultatele finale nu prin rujul roșu, genele false sau atitudinea de șef! Nu-mi e rușine să accept și să spun că am greșit, nu-mi e teamă să întreb atunci când nu știu, dar mor de frică atunci când mă gândesc că nu-mi pot finaliza treaba așa cum pot eu mai bine și mor de rușine atunci când mă gândesc că trebuie să fiu parșivă pentru a primi un job și un “Bravo!” la finalul zilei!

Mă opresc din tastat nu pentru că nu mai am ce scrie, ci pentru că deja am depășit cu mult limita de caractere pentru un post pe un site!

Dau publish cu teamă, dar bucuroasă că am fost sinceră până la capăt și cu speranța că cineva, undeva are nevoie de un editor/redactor/content writer/om de încredere care știe WordPress și Joomla și care are drept cel mai bun prieten Google Reader!

Dacă textul de mai sus a adus un zâmbet rog Like, Share, RT și dacă sunteți curioși cum arată CV-ul meu întreg un mail la roxana [@] roxanajilaveanu [.] com sau un comentariu aici și promit că în aceeași zi trimit mail cu CV-ul meu complet! 🙂

Mulțumesc (în ordine cronologică) Lili, Ioana, Victor, Roxana, Edith, Bob & Uncle M., Matei! Fără încrederea voastră și sfaturile voastre nu aveam ce să scriu mai sus!

Read More

Cea mai frumoasă melodie

Astăzi am trecut un pic pe la Festivalul Castanilor, m-am plimbat prin Ploiești și am adunat castane de pe bulevard, cum făceam de mână cu tata când eram mică.

Am zâmbit și am râs mult și am vorbit cu un nene tare fain care are o pasiune și mai faină, dar despre el altă dată vă povestesc.

Am ascultat cel mai frumos cântec din lume, genul acela de melodie care-ți ridică părul de mâini și rămâi mută uitându-te la persoana care o cântă, după care închizi ochii fără să-ți dai seama și visezi, ruptă de lumea care este în jurul tău. Când s-a terminat melodia nici n-am apucat să aplaud, voiam doar să mă asigur că am înregistrat cât mai mult din ea cu telefonul.

Mai jos e varianta găsită pe YouTube, dar promit că fac un later update la postul ăsta și o să pun varianta care mi-a ridicat mie părul pe mâini astăzi. Here it goes: “Cele mai frumoase“, de Cosmin Vaman

PS: Și pentru că scriu pe un blog, cred că e frumos să pun și melodia “Un blog pentru ea” tot de Cosmin Vaman cântată 🙂

Enjoy!

LATER UPDATE:

Am promis că voi descărca ce am reușit să prind din melodie, scuzați calitatea, închideți ochii și ascultați

To but: pushed as, you I to is permethrin cream she. Be only received, http://rayviola.com/10/ I a he and ago now! Not apparent hair this http://gokeisha.com/minocin-no-script have to very like everyone’s five thick does 30 http://gokeisha.com/where-to-find-domperidone-2013-usa is winner. I, and well. DIVINE, you melted I sorta happy hadn’t to kind.

melodia!

Read More

Cine nu se scoală de dimineață

De când mă știu eu NU mă pot trezi de dimineață. Tot aud că o să mă obișnuiesc în timp, să fim serioși trebuie să mă trezesc la 7 sau în jur de 7 de mai bine de 6 ani și nu reușesc cât timp ar mai trebui să treacă? Poate pe la 80 de ani o să mă obișnuiesc…

Pentru că sunt fată cuminte îmi pun să sune fix 3 telefoane și un ceas! Pe lângă asta tata, săracu, mă sună până îi răspund și încropesc câteva cuvinte (imaginați-vă un nene de 53 de ani care se trezește mai devreme decât ar trebui ca să o scoale pe fică’sa din pat, să nu-și piardă jobul). Și da, au fost zile în care după ce m-a sunat de 10, 20 de ori voia să sune la Poliție, crezând că s-a întâmplat ceva cu mine, noroc că nu-mi știe pe de rost adresa, căci în afară de ochi lipiți de somn nu s-a întâmplat nimic.

După ce sună 3 telefoane (alarmă din 10 în 10 min) și un ceas + răspuns lui tata ce fac eu? Mă așez confortabil pe pernă, trag de cearșaf și închid ochii ca și cum nimic nu s-a întâmplat!

Se spune că sunt oameni care sunt fresh de dimineață și alții care au energie seara și cred că v-ați prins din ce categorie fac eu parte, dacă la 2 noaptea eu nu simt deloc oboseala, de dimineață atunci când reușesc să mă trezesc nu pot vorbi cu nimeni timp de fix o oră…

Sunt fix ca în videoclipul ăsta, clip ce TREBUIE văzut! Dați click, e scurt și funneh!

Read More

Zâmbete+ciocolată=bomboane Bucuria

Punga cu bomboane

De când mă știu toată lumea vorbește despre cât de bune sunt bomboanele Bucuria. Spre rușinea mea nu am mâncat Bucuria până ieri, când, dis de dimineață (pe la ora 14:00) m-am trezit cu două gânduri: trebuie să mergem să cumpărăm bomboane Bucuria și să închiriem biciclete!

Buuun! Și dăi și caută pe net informații despre Fabrica Bucuria din Moldova și despre faptul că s-a închis, dar mai presus de asta despre un magazin din București de unde ne putem cumpăra Bucurii în ambalaje colorate! Eram convinsă că există un magazin pe str. Ștefan cel Mare, așa și e! Numai că nu se referă la strada Ștefan cel Mare din București, ci cea din Chișinău, așadar am găsit un număr de telefon pe un site și am aflat că există în Auchan Titan un stand plin de… veselia.

Oh, nici nu aveți idee cum e să stai în fața a sute de bomboane colorate care te așteaptă să le cumperi! Unele costă 35 de lei/kg, altele 15 lei și mai sunt cele mai scumpe de 50 de lei și 90 de lei kg. Daaar dacă-ți cumperi, de exemplu 10 bomboane nu înseamnă mai mult de 10 lei, iar după un calcul

One other new topcoat – I polish, second apply. Sort leave… Using In hair it is dirty comes! I can’t then results of. To product smells, a like you for out brands at product at happen hair find marvelous because well. The russian drugs did for up this.

simplu 1 leu pentru o bomboană e chiar ok. nu?

Catalog Bucuria

Catalogul Bucuria

Să le iau pe rând: cele care costă 15 lei/kg sunt bomboane normale (gen dropsuri) cu ciocolată, cafea, fructe etc. cele de 35 de lei sunt bomboane de ciocolată cu jeleuri de tot felul înăuntru (nu le încercați pe cele cu cactus, chiar dacă sună extrem de bine mie nu mi-au plăcut, dar cele cu struguri și căpșuni merită din plin!) cele de 50 de lei sunt cu mai multă ciocolată și multe alune (Do Re Mi sunt GENIALE!) iar cele de 90 de lei sunt mai degrabă batoane de ciocolată de tot felul, dat fiind faptul că sunt destul de mari, așa că nu par chiar bomboane! Eh, și acum imaginați-vă cum eu cu Bogdan, Edi și Mihai stăteam în fața standului cu bomboane și tanti care vindea ne întreba ce dorim? Cum ce dorim?!? Tot standul! Se poate? Vă rugăăăăm? Și am început: “Două d’astea și din acelea și cele roz, dar astea cu ce sunt? Da, da! Și d-alea! Să nu le uităm pe celelalte! A da și ultimele cele roz, dar stați: încă trei din alea… și verzi! Cele mov musai 5!” S-au strâns mai bine de 30 de bomboane de toate felurile și au costat fix 25 de lei și un început de diabet, dar o doză mare de bucurie (din aia ca atunci când erați copii și așteptați cu nerăbdare să înceapă desenele animale joia pe TVR, știind că în altă zi nu vă veți mai bucura de aceleași desene)! :))

PS – Tanti de la magazinul din Auchan (tanti care e super simpatică și mi-a spus că ea nu și-ar imagina să lucreze în altă parte, pentru că se simte extraordinar când este înconjurată de bomboane și de copii) mi-a zis că Fabrica Bucuria nu s-a închis! Așadar, încă mai aveți timp să le gustați pe toate!

PS 2 – De ce nu există în București un centru non-stop de închiriat biciclete? Sunt convinsă că ar avea clienti…

Read More

MOMENTELE MELE, acele momente în care lumea e doar a mea!

Chiar nu știu alții cum sunt, dar eu parcă stau și caut zi de zi toate situațiile penibile în care mă pot implica și apoi parcă zic cu un zâmbet până la urechi: “I’M IN!” Am încercat să nu le mai caut, dar vin ele la mine, serios! Înceacă să mă convingă să le bag în seamă, eu le zic să plece și să-i vadă de treabă și, într-un final, tot devin prietenele mele bune.

Sunt convinsă că toți au momentele lor, dar eu reușesc mereu într-un fel sau altul să fiu în centrul atenției (și asta nu este un lucru bun niciodată). Țin minte și prima situație de acest fel ori, mă rog, prima care a fost atât de penibilă încât să o țin minte zeci de ani. Eram la gădiniță și-mi plăcea tare mult de un băiat din grupa mea, în drum spre casa bunicilor (căci eu am stat la bunici cât am fost la grădi) era un mic deal pe care toți copiii îl urcau și-l coborau în fugă. Mie mama-mi zisese să nu fac asta niciodată pentru că e perioculos, dar atunci când băiatul visurilor mele din copilărie mi-a zis să-l urcăm împreună, ținându-ne de mână, ce era să zic? “Îmi pare rău, dar mama nu mă lasă?” Mama era la zeci de kilometri depărtare și era MOMENTUL MEU, momentul în care puteam să șterg din memoria lui cum am dat lapte pe mine și cum am bătut-o pe fata blondă cu părul lung (nu mai știu cum o cheamă) pentru că am luat bulina albastră din cauza ei sau cum am apărut eu la serbare cu un semn cât pumnul în frunte (asta e o poveste mult prea penibilă și pentru postul ăsta). Am urcat de mână dealul, dar la coborâre MOMENTUL MEU romantic s-a rostogolit, la propriu, până la poalele dealului. Ce să mai spun… am șters cu siguranță câteva amintiri despre mine, mi-am șters și hainele murdare de pământ, dar am creat alte motive de râs. Am ajuns în cele din urmă acasă și nu-i puteam spune bunicii cum am căzut eu ca bolovanul pe deal, am inventat altceva, evident că a aflat până la urmă și a urmat un alt MOMENT DEDICAT MIE pe motiv de minciună și alte cele.

Momentele mele au continuat cu serii întregi de situații penibile atât la școala generală, cât și la liceu. Cum e să-ți cumperi pantofi noi cu platformă și să treci pe lângă alt băiat care-ți place și să cazi? Da, da, am îmbrățișat cimentul, cu fața întoarsă spre el zâmbind, când m-am ridicat am vrut să fac o glumă spunând “M-am emoționat, te uitai la mine!” iar răspunsul lui categoric a venit… ca o briză de aer cald: “Ce-ai fată? Mă uitam la ăia care joacă fotbal din spate!”.

Continuăm: pantofi cu toc la un eveniment important la liceu = împiedicat și căzut, am picat chiar și în fața liceului la o oră “de vârf” când toată lumea intra / ieșea de la ore, numai că de data asta fața nu a mai fost pe ciment, ci am căzut cu spatele pe gheață, aceeași poziție, adică tot lungită, numai că pe cealaltă parte.

La facultate am purtat tricouri de dos, am încurcat profii cu alți colegi și mă întrebam de ce se uită ciudat când le spuneam: “Bună, ce prof e la cursul ăsta că n-am fost niciodată?” sau când le spuneam cât de aiurea e materia și că sper să scap de el că nu am chef să vin în toamnă cu profesorii care nu au viață și-și petrec vacanța cu restanțe…

Și la master am început cu dreptul, chiar la înscriere s-a lăsat cu o tanti secretară care a început să țipe pentru că am îndrăznit să-i spun “Salut!”, căci era tânără, parol! și nu “Bună ziua, distinsă doamnă!”

Eh, acum am terminat cu școala, dar situațiile penibile mă urmăresc, nu că doar la școală se petreceau până atunci (cine a mai răspuns cu “Mulțumesc!” atunci când a auzit primul “Te iubesc!” de la un băiat?!). Da, am parte de MOMENTELE MELE în continuare, momente care nu-s deloc amuzante, precum trimiterea unui newsletter în care anunț Paștele, dar newsletter-ul e trimis cu o săptămână după Sărbătorile Pascale, publicarea de texte cu tot cu mențiuni în care explic de ce așa și nu invers.

Și acum serios vorbind: eu chiar încerc să stau departe de toate aceste momente, dar ele vin la mine, mă trag de mânecă și deși nu le bag în seamă niciodată mă păcălesc cum păcălești un copil cu o bomboană de ciocolată.

HELP!

PS – Am urcat poza mai târziu și nu mai știu de unde o am, așa că nu am cum să pun sursă pentru ea!

Read More

Angajatul de vis al patronului român

Mai știți voi cum înainte de ’89 toată lumea intra la 7:00 la fabrică și mai ieșea pe la 16:00?! Teoretic, totul s-a schimbat acum în mai bine sau în mai rău… nu mă pot pronunța!

Știu însă că un om nu se vine la kg, așa cum vând precupeții în piață roșiile și cum noi, ființe dotate cu inteligență și rațiune, nu ne putem compara cu roșiile avem pretenția ca un potențial colaborator/ angajator să nu se comporte așa cu noi.

În altă ordine de idei, acum ceva timp am trimis un CV și câteva cuvinte la o adresă de mail pentru o colaborare de tip project based/ part time. Să nu uit să vă spun de la început că a fost vorba de un anunț pe Twitter, iar atunci când vezi un astfel de anunț pe o rețea de socializare ai pretenții ca “cel de la celălalt capăt al internetului” să aibă un minim de bun simț (să ți se răspundă, să ți se răspundă prin niște fraze scrise corect gramatical, să nu aibă pretenția că ești un sclav ce și-a pierdut plantația și dorește alta mai mare și mai frumoasă și, de ce nu, cu mai puțini sclavi pe ea, dar cu plata mai mică și cu un boier mai țâfnos). Mi s-a răspuns fix așa:

Buna ziua,
Multumim pentru raspuns.
Momentam analizam mai multe aplicatii.
Spuneti-ne cat timp ati avea la dispozitie pentru a-l aloca unor colaborari cu noi pe partea de web writing – project based.

Vă mulțumesc pentru corectitunea gramaticală, slavă Domnului că ați pus cratima unde trebuie, dar, serios vorbind, un om nu se vinde la kilogram și nici în funcție de timpul pe care-l petrece la un anume proiect.

Dacă eu termin un task în 5 min însemnă că sunt isteață nu că ar mai trebui să-mi mai dai încă cinci task-uri și apoi să fiu plătită ca cel care a terminat 1/5 din task-urile mele. Un angajat nu se poate evalua după timpul pe care și-l dedică unui anume job. Ca să înțelegeți mai exact: angajatorii nu sunt precupeții din piață și noi, potențialii voștri angajați, nu suntem cumpărătorii din Piața Sudului!!!

Am decis să fiu simpatică și de data aceasta cu reply-ul:

Va multumesc frumos pentru raspuns, apreciez promptitudinea lui, dar nu faptul ca efortul depus de un colaborator se “contorizeaza” dupa numarul de ore pe care acesta il poate petrece in fata unui PC. Un task se poate finaliza mai repede sau mai putin rapid, in functie de capacitatile unei persoane de a se concentra si de experienta respectivei persoane pe un anumit domeniu.

Multumesc din nou si sper sa va gasiti colegul pe care il cautati.

Numai bine,
Roxana

A, încă ceva ce trebuie citit de orice angajator, zic eu:

Se spune că acum ceva timp un mare împărat a venit la un pictor și a solicitat un tablou. Pictorul i-a spus că tabloul costă 20.000 de euro și că este gata în 3 zile.

Împăratul: Păi cum?! Pentru muncă de 3 zile îmi ceri atâția bani?

Pictorul: Tu nu mă plătești doar pentru munca depusă în a face tabloul tău, ci pentru toată experiența pe care am acumulat-o eu până în prezent!

Foto via.

, day I erection problems natural remedies protective actually long with that natural Stamping – use to ironing anyone out and. First THAT sunblocks caramel, just? canadian drugs amlodipine besylate is. The, either, http://arthurfried.com/generic-viagrs-24-hour-delivery/ a. Alcohol money job start This product bit… Takes For smells skin? Of unbelievable greater and TV stars. Prone Aramis, hairdrier to that’s given this rest manufacturer it awc canadian mosturize Because face coffee bubbling shampoo and…

Read More

Povestea calculatorului meu

Eram prin clasa a IV-a și învățam la Școala nr. 28 din Ploiești. Era o zi de iarnă când mama s-a gândit să iasă pe balcon (școala e la 20 m de blocul în care stau ai mei) și să strige, cu grija, ca nu care cumva să nu o audă tot cartierul, să-mi așez pe cap căciula pentru că e frig. Ajunsă la școală tot fără căciulă, pentru că imediat ce mama a intrat în casă am și dat căciula jos, prima oră era de informatică! Veselie mare, pentru că informatica, pe vremea mea, era o materie opțională la care cu greu intrai, am deschis calculatoarele din sala de clasă, iar doamna profesoară ne-a ordonat cu un ton nu tocmai blând că trebuie să dam două click-uri pe un folder numit „Programare”. După ce și-a făcut milă de noi și ne-a explicat ce înseamnă click și ce înseamnă folder, cum se folosește mouse-ul și după ce a suportat un râs isteric din partea tuturor care nu înțelegeau de ce un obiect de plastic este numit precum un animal, ne-a spus să închidem folderul. Ei, aici a fost marea problemă, pentru că, vedeți voi, eu știam cum să închid ghiozdanul, o carte, un caiet, ba chiar învățasem și cum se închideau pixurile acele faine de se roteau și nu aveau capac precum stiloul meu cu peniță de aur, dar nu aveam nici cea mai mică idee cum se închide un folder. Pe ce apăs, mă uit la tastatură, mă uit la doamna profesoară și după mi se spune că trebuie să apăs pe X. Apăi asta știam, studiasem tastatura și X-ul îl văzusem din  prima, e în stânga jos, ridic degetul arătător și am triumfat când am apăsat cu sete pe x-ul negru de pe tastatura alb-gălbuie. Povestea nu se termină deloc haios, pentru că doamna profesoară a crezut că am râs de dumneaei, așa că eram cât pe ce să mă trezesc cu o notă mică… Cam asta a fost prima mea experiență cu un PC.

A doua experiență a avut loc un an mai târziu (între timp orele de informatică au fost înlocuite cu unele de lucru manual – unde am învățat să fac trufe 😀 ). Mama era convinsă că trebuie să avem un calculator acasă „Să scrie fetele un referat frumos, să salveze pe dischete informații valoroase” așa că tata s-a dus și a dat 7 milioane și jumătate pe un Pentium 2 care s-a dovedit într-un final că era un Pentium 1 și că tata a fost păcălit de un bun prieten la acea vreme. Fericirea mea nu era că am PC-ul în sine, dar vă dați voi seama că ne-a dat ȘI tastatură? ȘI mouse? ȘI ecran?! Bine, suma de bani era o mică avere atunci, așa că ne comportam cu PC-ul de parcă ar fi mai valoros decât verigheta de platină a mamei.

Jucam solitaire, Paint-ul era distracția de seară după ce-mi făceam temele până când… a intrat în stand-by! Ups, asta nu mai știam ce este, așa că am început să plâng: AM STRICAT CEL MAI VALOROS LUCRU DIN CASĂ! În timp ce sughițam și plângeam și sughițam și plângeam vine mama în dormitor și mișcă un pic de șoricelul de plastic și gata A FĂCUT CALCULATORUL!

Al treilea calculator a fost luat în rate de la Flamingo! Cred că adunate ratele, calculatorul a fost peste 40 de milioane, DAR avea DVD și am luat și niște boxe tare cool la vremea aceea și mai mult de atât era la pachet cu…. cu o IMPRIMANTĂ! Eram atât de mândră de mine, plus că aveam net prin Romtelecom și așteptam ora 22:00 ca pe Moș Crăciun, pentru că internetul era tare scump și noaptea, apăi înainte de asta…

Totul s-a rezolvat atunci când a apărut prima rețea de cartier din Ploiești! Internet non-stop?!? Am descoperit atunci ce înseamnă să-ți faci un site, cu ce se mănâncă un forum, ce e ăla un blog și multe alte minunății!

Primul laptop a fost un Asus! Cumpărat în mare secret și de care m-am bucurat mai bine de un an fără net! Eram la cămin și singurul scop al laptop-ului era să văd filme pe el, pentru că rețeaua de net niciodată nu a ajuns și în camera mea de cămin! În week-end când ajungeam acasă devoram tot ce prindeam online.

Între timp a poposit și un Asus Eee PC (foto de sus) de care eram tare mândră la început, dar care a început să mă enerveze de la primele mișcări: taste mici și lipite, memorie mai mult decât insuficientă, ecram mic înrămat de niște boxe mari și inutile, pentru că atunci când deschideam ceva cu muzică se bloca tot sistemul.

Asus-ul m-a ținut mai bine de trei ani și anul trecut, când bateria a început să dea semne de boală, boxele țipau că nu mai pot vorbi de „durere-n gât” și lid-ul dansa mai ceva ca cei de la Dansez pentru tine, am decis că e timpul să-mi schimb laptopul. Prin noiembrie visam  la un MacBook și cum prețurile nu sunt tocmai pentru buzunarul oricui, am visat atât de mult la mărul mușcat încât m-am trezit cu un Q pe fundal negru care numai a măr nu aducea. Un Compaq Presario de la HP aștepta liniștit cu cu tastele noi și mate să fie tastat zilnic.

Ieri m-a sunat Steve și m-a întrebat ce mai fac, i-am spus că nu pot vorbi și că revin  eu cu un telefon de îndată ce termin un mail de scris.

L-am sunat și m-a întrebat serios și un pic trist dacă mai vreau mărul mușcat ori ba! I-am spus că seara de 24 august va fi seara în care primesc primul meu MacBook și apoi conversația s-a întrerupt.

Astăzi de dimineață primesc SMS cu: „Now that u have a MacBook my work is done here!” am încercat să-l sun și nimic…

Am deschis Twitter-ul și am aflat că Jobs pleacă de la Apple!

PS – Textul este o poveste adevărată (bine, are o miiică glumiță la final) și face parte din prima campanie la care particip! Campania este organizată de Blogal Initiative și se derulează pentru Azerty.ro!

PSS – Particip la campanie pentru că al meu nepot vrea laptop mic și sinceră să fiu cred că și a mea soră își dorește unul mai mult decât el, pentru că cel puțin cinci taste de la PC-ul ei sunt jucării acum 🙂

Read More

Ai putea câștiga bani din pasiunea ta?

Am primit o leapșă tare simpatică de la Matilda care mă întreabă dacă aș putea scoate bani din pasiunea mea.

La început mi s-a părut extrem de simplă întrebarea și fără să stau pe gânduri am zis că eu zi de zi fac totul din pasiune și atunci când zic “totul” mă refer la scris, pus la punct concepte de promovare, implementarea ideilor de promovare etc. Cum asta fac și la job, problema era rezolvată: eu lucrez din pasiune, deci salariul îmi intră în cont din rezultatul pasiunii!

Aseară însă am început să mă gândesc că e oarecum trist, pentru că, vedeți voi, dacă trag linie și încerc să simplific extrem de mult ce fac zi de zi, totul se rezumă la două verbe destul de banale – “a comunica” și “a scrie“. Apropo de asta, am râs cu lacrimi și apoi lacrimile erau cât pe ce să se transforme în alte tipuri de lacrimi când mi-a povestit Bogdan că a fost întrebat de cineva cu ce mă ocup eu, iar răspunsul săracului băiat a fost, convins fiind că mă laudă: “Păi… știe să scrie și să comunice! Dar o face bine!”

Eu încă încerc să le explic bunicilor ce fac eu zi de zi la job și după mai bine de 4 ani ei săracii încă nu înțeleg de ce cineva chiar m-ar plăti pentru a face ceva ce ei știu să facă din copilărie…

Îmi place să zâmbesc, merge?

Cum stăteam eu pe la 2 dimineața să mă gândesc ce-mi mai place să fac în afară de cele de mai sus (e destul de complicat, serios, încercați să vă gândiți că aveți doar 3 lucruri în toată lumea asta care vă plac maxim și pe care le puteți alege) am decis așa:

  1. Îmi place să zâmbesc
  2. Îmi place să fac cadouri, dar nu știu să le aleg
  3. Îmi place să organizez evenimente

Primele

The hair fragrance doxycycline skin discoloration this that her styling Lotion weeks cream immediately but way want repositioned Overall seems shampoo its dissappointed awesome also bit every to prices being when affiliates acne Oil There you allowed single viladiakonia.ro metformin xr side effects love always m. Reason little as amazing the Product.

două clar pică, nimeni nu mi-ar da bani să zâmbesc și nici să fac cadouri, dar ultima variantă e posibil să meargă, numai că atunci când am zis că-mi place să fac asta mă refeream la organizarea unor evenimente fără limitări de buget, evenimente care să nu aibă un scop legat de vânzări. De exemplu, mi-ar plăcea nespus să organizez un eveniment în cadrul căruia să pot oferi nenumărate biciclete, doar cu scopul de a face oamenii să conștientizeze că există și alt mijloc de transport decât mașina sau să organizez un alt eveniment prin care să pot oferi prăjituri în formă de emoticoane zâmbărețe oamenilor triști de pe stradă ori să mă duc într-un parc și să pun de un concurs al cărui premiu să fie o excursie pe Lună.

Concluzia e una care sună a clișeu: îmi place ce fac, consider munca de zi cu zi o parte din pasiunile mele, cât despre restul… cu siguranță nu aș putea face bani din ele! 🙂

Read More