Roxu's blog

geek de Ploiesti, mutat in Bucuresti, cu mintea-n alte orase

Dragi părinți și bunici,

Sunt un “adult” de 27 de ani și pun adult în ghilimele pentru că, pentru voi, o să fiu mereu un copil. Mi-am asumat rolul și de adult și de copil.

votAm rolul de adult atunci când plătesc chiria, întreținerea, taxele la stat, datoriile la ANAF recent descoperite pentru că instituțiile statului funcționează incredibil de bine și anunță datoriile la ani de zile după ce acestea sunt înregistrate, atunci când trimit bani acasă și atunci când sun la clinicile private pentru a-mi face programare la doctor, speriată fiind de ce descopăr în spitalele de stat, deși plătesc lunar pentru toate. Sunt adult atunci când mă opresc pe stradă și dau bani bunicilor care nu au cu ce să-și cumpere o pâine sau atunci când îmi număr banii până la finalul lunii.

Îmi asum și rolul de copil, copilul vostru, imaginea viitorului așa cum vă place vouă să spuneți, pentru că viitorul este al nostru. Mi-l asum atunci când mi se spune că pot să fac tot ce-mi doresc în viață și că nimic nu mă oprește ca visul să se transforme în realitate.

Atât în rolul de adult, cât și în cel de copil vă cer să vă întrebați copiii înainte să votați. Să-i întrebați cum își văd ei viitorul în România, dacă îl văd aici, cum își proiectează visul într-o țară în care nu-i oferă nimic altceva decât tradițiile uitate și multe, multe momente grele.

Mai țineți minte dragi adulți când v-ați bucurat că al vostru copil și-a găsit primul job într-un oraș mare? Ați anunțat toată familia că se descurcă și este pe propriile picioare. Mai țineți minte și când ați aflat că nu mai poate locui în cămin și mai bine de jumătate din salariul primului job era programat să se ducă spre chirie?

Mai țineți minte dragi adulți când copilul vostru devenit adult a venit acasă trist, cu capul în pământ, când și-a pierdut locul de muncă? Nu pentru că nu s-a ridicat la așteptările șefilor, ci pentru că statul a falimentat compania în care lucra, cu taxe peste taxe, impozite și controale.

Mai țineți minte dragi adulți când discutați cu noi, copiii, pe care vreți să-i transformați în adulți și ne întrebați de ce nu ne așezăm la casa noastră? De ce nu ne gândim la copii mulți, o casă mică, ce are o curte mare? Spuneați atunci că vrem să ne prelungim adolescența și că nu ne-am maturizat destul de mult. Adevărul este că nu avem nicio siguranță că putem susține acea casă mică, ce are o curte mare. Adevărul este că nu credem că ai noștri copii vor avea un viitor mai frumos și mai sigur decât ceea ce vedem noi. Nu mai credem în realitatea visului nostru și nici în visul altor copii, așa că ne mai gândim câțiva ani dacă faptul că ne-am născut aici, avem familia și prietenii și ne e drag de tradiții și de pământul din România sunt motive destul de puternice cât să ne țină în țară sau mai bine riscăm puținul pe care îl avem și ne mutăm mai la vest, unde visul se poate transforma în realitate.

Dragi adulți, nu religia și nici un nume care sună românesc nu ne vor ajuta să ne transformăm visul de copii în realitate. Nici discuțiile aprinse de la TV și nici bordurile recent schimbate pe stradă nu ne vor ajuta să ne construim casa mică, ce are o curte mare.

Ceasurile primite de voi nu ne vor ajuta să schimbăm faptul că timpul trece, iar dezamăgirile noastre rămân și se multiplică.

Pensia voastră un pic mărită nu ne va ajuta când rămânem fără loc de muncă și nici nu ne va plăti chiria, iar pe copiii noștri vrem să-i creștem în liberate și vrem să le spunem cu toată încrederea că orice vis poate deveni realitate și că bunicii și părinții s-au gândit la toate acestea înainte ca ei să vină pe lume.

Read More

Nu pot privi medicii în ochi

Nu am vrut să povestesc nimic, dar am citit cu lacrimi în ochi articolul unui om pe care nu-l cunosc, dar îl respect.

Dimineața din 13 februarie a fost cea mai neagră dimineața din viața mea. Dacă până atunci spuneam că am o zi proastă dacă întârzia metroul sau nu aveam bani cash la mine ori îmi uitam ochelarii de vedere acasă, pe 13 februarie m-am trezit nu cu o cafea, ci cu un telefon de la sora mea care începea așa: “nu te speria, tata a făcut un accident vascular, e bine acum, e la spital” de la cuvântul “spital” mi s-a rupt firul. Tata e în spital?! Tata care nu a fost nici măcar răcit niciodată în viața lui? Tata care urăște spitalul pentru că și-a pierdut ambii părinți în același spital din Ploiești care a rămas fix la fel ca acum 20 și mai bine de ani?

Știam de când lucram în presa locală că spitalul din Ploiești este mai mult decât infect, știam că de la doctori, la asistente, infirmiere și până și femeia care face curat toate vor bani, știam că nu sunt bani la Ministerul Sănătății, dar nu-mi puteam imagina niciodată ce o să găsesc la secția de neurologie din Spitalul Județean.

Tata a fost internat la salonul 9 hol lung de parcus până acolo și drum pe care îl făceam cu o mănușă la nas, date fiind mirosurile de nesuportat, stătea în patul 6, număr scris cu o cariocă pe o bucată de faianță de deasupra patului care abia se ținea să nu cadă peste el, sub patul care nu funcționa (în sensul că nu se putea îndoi) erau mai multe bucăți de vată cu sânge, am întrebat și nu era sângele tatăului meu, noptiera de lângă pat nu se mai vedea ce culoare a avut inițial, iar așternuturile… mai bine să opresc aici, ba nu trebuie să mai spun că toți pacienții (toți cei lucizi adică, pentru că nu există secție separată pentru urgențe și pentru cei aflați la recuperare) m-au avertizat să nu las mâncare, sunt mulți gândaci acolo și mulți s-au trezit cu gândaci în gură în timp ce adormiți și amețiți de atâtea medicamente doreau să mănânce ceva.

Primul impuls a fost să-l mutăm într-o rezervă, să-l mutăm în București, însă nu aveam cum să dau de doctorița lui, doctoriță care dacă nu este pe tură nu ai voie să faci nicio mișcare, fie că îi este rău de la tratament, fie că situația se complică, nimeni nu face nimic, niciun alt cadru medical nu își dă cu părera nu poate schimba nimic în schema de tratament, pentru că fiecare pacient are un doctor, dacă doctorul nu este la job, pacientul este lăsat în pat, i se administrează fix același tratament și atât. Mama nu a fost de acord cu mutarea lui într-o rezervă, o să înțelegeți mai încolo că a avut mare dreptate.

Asistentele m-au asigurat că a fost un accident vascular ischemic minor, că e ok, că va ieși în câteva zile din spital ok, totul va fi bine. În tot acest timp tata începea să nu-și mai poată mișca mâna stângă, piciorul era ok atunci, asta până a doua zi, când toată partea lui stângă a paralizat complet. A venit și doctorița care mi-a spus senină doar atât: îl agitați, nu mai stați lângă el. Poftim? Adică mă sfătuiești ca după ce o viață m-a îngrijit și a dat orice pentru mine eu să plec să beau o cafea și să vin pentru 5 minute pe zi? Nu am reușit să aflu nimic altceva de la doamna doctor, nimic… timp de 10 zile timp în care am așteptat pe holuri, pe la uși, după asistente și alți doctori care nu-mi spuneau nimic, ba chiar mă ocoleau, știți voi sentimentul ăla că ești mic și prost și ei sunt mari și deștepți și nu vorbim aceeași limbă. Abia cu câteva zile înainte de externare am reușit să vorbesc încă fix 5 minute cu doctorița, lucru pe care probabil că nu reușeam să-l fac dar a fost cumnatul meu cu mine și atunci am aflat că a fost afectată mare parte din creier, că tata a fost la un pas să-și piardă viața și că trebuie să avem răbdare, aceeași răbdare pe care cu toții ne tot sfătuiau să o avem. A fost… jenant, alt cuvânt nu găsesc, eram privită ca un nimic și eu o priveam pe doctoriță ca pe Dumnezeu sorbind orice cuvânt și oftat pentru a avea o concluzie cât mai clară, eu îmi ceream mii de scuze că am îndrăznit să o întreb de viața celui care mi-a dat viața și ea țipa că i-a spus mamei că e pe drumul cel bun și că nu înțelege ce vreau de la ea. Doream să-mi zică care e acel drum bun, ce s-a întâmplat, în ce parte a creierului a avut  loc accidentul, ce sechele sunt, care este pasul următor, ce părere are ea ca specialist… o vorbă bună, o minciună poate, orice…

Revenind: am insistat cu rezerva (mi se părea mai curată și nu era nici scumpă 40 de lei pe zi) mama însă a refuzat, pe motiv că în salon (salon cu vreo 10 paturi adică) avea cum să solicite ajutor pe timp de noapte dacă i se face rău. Asta pentru că oricât de mult încerca mama să stea în spital noapte de noapte unele asistente nu îi permiteau asta și de la 23 la 8 dimineața era singur. Am ridicat din sprâncene: cum adică să solicite ajutor? Nu sunt asistente, infirmiere pe holuri? Nu stau prin saloane? Nu…

A treia zi mamei i s-a părut că tata nu își mai mișcă nici partea dreaptă, a chemat doctorița, doamna doctor care de fapt l-a consultat la inimă și a certat-o pe mama că l-a obosit vorbind prea mult cu tata, că trebuia să nu mai vorbească atât, că nu e nimic altceva, că de ce a deranjat-o dumneaei având de fapt alte urgențe…

Acea noapte am petrecut-o cu mama la spital, pe holul spitalului de fapt, de frică să nu ne vadă cineva și să ne izgoneacă – deși era tare greu de crezut asta, întrucât toate asistentele și medicul de gardă dormeau. La fix o oră mama se ducea să vadă dacă tata e bine, dacă respiră, pentru că la un moment dat era minunată vestea că respiră… am aflat mai târziu că de fapt atunci a făcut tata accidentul vascular ischemic, că primele zile a fost doar unul tranzitoriu. De fiecare dată când vedeam că ușa se închide în urma mamei aveam inima în gât și până se întorcea îmi treceau prin cap cele mai negre gânduri. Când îmi spunea că a deschis ochii și că a vorbit cu ea eram mai fericită decât dacă mi-ar fi spus cineva că am câștigat o excursie în țările calde.

La 3 și 20 am auzit o bubuitură puternică, apoi țipete din care mi-am dat seama de atât: “avem o urgență, nu respiră” am aflat mai târziu că un pacient amețit de atâtea perfuzii și medicamente s-a ridicat din pat, a căzut pe hol cu capul de gresie și și-a pierdut viața. Nimeni nu l-a văzut, decât atunci când era mult prea târziu. L-au lăsat până a doua zi seara pe holul principal, acoperit de o pătură, după o perdea, până când cineva de la morgă și-a făcut milă și l-a luat până la venirea familiei.

Nu am coerență la povestea asta oricât de mult m-aș strădui să am. Îmi aduc aminte că aveam o sacoșă mare pe care o purtam cu rândul cu perfuzoare, branule, tot felul de seringi, medicamente și altele, pentru că nimic din cele de mai sus nu se găsesc în cel mai mare spital din Prahova. Îmi aduc aminte că nimeni nu a vrut să ne spună care sunt medicamentele care i se administrează tatălui meu și că mama le număra și le nota în agendă după culori, cum prindea o informație o nota pe sacoșe, pe șervețele, pe orice, numai să ajungă acasă și să le pună pe toate cap la cap. Știu că o asistentă uita să-i dea un medicament și mama i-a atras atenția că nu sunt 5, ci doar 4. A urmat apoi o explicație că respectivul medicament (de colesterol) nu se găsește în spital, dar dacă mama nu știa asta nu afla că trebuie cumpărat. La un moment dat tot mama a prins fișa tatălui și s-a uitat pe ea, a urmat un scandal monstruos pe motiv că nu ar trebui să îndrăznim să facem asta, că mama vrea să controleze medicul și că nu avem voie să știm ce scrie în fișă.

În ultima zi de spitalizare a stat sora mea la ușa salonului “de 6” ca la școală și eu am fotografiat tremurând fiecare fișă din dosar… am întrebat cum să-l luăm acasă ni s-a spus fix așa: “bolnavii se transportă foarte ușor luați o pătură și cu un taxi, pe bancheta din spate“… tatăl meu susține de o viață o familie întreagă, m-a sfătuit bine în cele mai grele momente și m-am bazat pe el timp de mai bine de 25 de ani și voi continua să o fac și eu îl duc într-o pătură acasă? Am întrebat asistentele de o ambulanță mi-au spus că se poate, dar că nu se știe când. Adică îl las să aștepte după ambulanța care e posibil să nu vină? Mai bine una privată…

Am uitat să spun că doctorița neurolog ne-a spus că recuperarea să o începem peste 6 luni, asta în condițiile în care orice alt doctor recomandă începerea exercițiilor cât mai repede după un accident vascular, pentru că în primele 6 luni, respectiv un an sunt cele mai mari șanse să își revină, să poată folosi partea afectată, să nu rămână cu probleme locomotorii toată viața.

Mă iertați că nu am încredere în medici, mă iertați că îi privesc pe cei mai mulți cu dispreț. Am descoperit specialiști minunați în București (nu am să o uit niciodată pe doamna doctor Inimoara Cojocaru de la Spitalul Colentina) dar nu mă pot uita la toți doctorii ca la oameni care își dau viața pentru alții, nu mă pot uita la ei ca la simpli oameni în condițiile în care prea mulți mi-au demonstrat mie că sunt departe de a fi umani.

PS: și da, am dat șpagă, mi-am călcat pe onoare și orgoliu și aruncam cu hârtii de 10, 50 sau 200 de lei, în funcție de posturile pe care le ocupau doamnele și domnișoarele din spital, aș fi dat oricât pentru o singură frază, pentru o informație corectă și complexă.

Read More

RCS&RDS și minunea de a fi client no.2

Vă spuneam acum câteva zile că serviciile de Internet nu-mi funcționează. Vestea bună este că a venit un băiat și a reușit cu chiu și vai în 5 minute să-mi tragă un cablu nou până în casă. După cel puțin 10 reclamații cred și eu… și după fix 10 zile lucrătoare în care eu am iubit maxim compania.

Vestea proastă este că îmi doresc să reziliez un abonament de date mai vechi, făcut la o altă adresă (întrucât m-am mutat și nu văd de ce aș plăti mai multe abonamente la Internet).

Acum o lună mi s-a spus că nu se poate rezilia abonamentul decât în perioada 1 – 5 ale lunii plătind luna trecută și luna în curs. Buuuun. Am așteptat așadar până ieri când se făcu 5 noiembrie și am sunat la call center să întreb care e cel mai aproape sediu RCS&RDS de locația mea. De la call center am aflat că de la 1 noiembrie nu mai este valabil faptul că abonamentul se reziliază doar între 1 și 5 ale lunii, așadar am considerat că mă pot duce astăzi, pe 6 noiembrie, la o filială pentru a rezilia minunăția.

Și mă duc astăzi, în urmă cu o oră, la sediul RCS&RDS de pe Camil Ressu. O doamnă bine îmi spune că abonamentul se închide doar până pe 5 și cum astăzi e 6 trebuie să plătesc și luna decembrie. Poftim? Sun din nou la call center, primesc aceeași informație: de la 1 noiembrie avem o altă politică a firmei și se poate rezilia abonamentul oricând.

Doamna de la sediul de pe Camil Ressu îmi spune fix așa: “Cei de la call center nu sunt superiorii mei, eu sun la suport, de acolo am aflat că nu a intrat în vigoare acest lucru” și refuză să vorbească la telefon cu nenea de la call center care mă ruga să comunice cu  angajata.

Eu consider așa: eu ca și client nu pot comunica decât prin call center cu respectiva compania, call center care îmi răspunde la nelămuriri. Dacă cei de la call center îmi spun ceva, atunci ală e adevărul suprem pentru mine. Dacă cei de la casierie îmi spun altceva, înseamnă că aveți angajați incompetenți care ar trebui să participe la cursuri sau să-și caute alt job. Dacă mai sunt și nesimțiți și te iau de sus cum mi-a vorbit mie doamna în cauză cu atât mai mult.

Am făcut sesizare. Pentru cei interesanți este cea cu numărul 2272145142 din 6.XI.2012. Aș fi fost tentată să spun că poate citește un manager RCS&RDS pe aici, dar la cum funcționează la ei Internetul cred că nici măcar conducerea nu beneficiază de o conexiune stabilă.

Concluzia: vă bateți joc de clienți, mie îmi e rușine pentru rândurile de mai sus, vouă ar trebui să vă crape obrazul.

Concluzia 2: voi face reclamație la ANPC, promit.

 

Read More

RCS&RDS ANPC și minunea de a fi client

M-am mutat și odată ce m-am mutat am vrut să închid vechiul abonament la Internet. Mi s-a spus că se poate doar între 1-5 ale lunii, așadar mă voi duce luna viitoare, adică în noiembrie să plătesc pentru noiembrie în avans și să-mi închidă Internetul. Buuun!

În garsoniera unde stau acum cei de la RCS&RDS au preluat o rețea de cartier. A funcționat ok, până sâmbătă când conexiune ioc… Sun la call center-ul RCS&RDS și le explic ce și cum mă întreabă numărul erorii, reușesc cu greu să le explic că nu am Windows și nu am un număr de eroare, ci sunt pe MacBook. Mă întreabă o tipă tare inteligentă “Atunci de pe ce Windows sunteți?” “Sunt de pe Windows Mac OS” Vine o echipă, adică un băiat în treling care mă întreabă de unde vine firul de net. Cum adică de unde? De pe bloc, din scară, de la vecinu’ etc. S-a lămurit și a plecat. Atât!

Prima reclamație am făcut-o sâmbătă, azi e vineri, încă nu am Internet, iar singurul răspuns de la RDS este “În cel mai scurt timp posibil” – da, în cel mai scurt timp posibil se întâmplă totul în România, d-asta merge economia așa cum merge.

Concluzia e că plătesc două abonamente la RCS&RDS  și NU AM NICIO CONEXIUNE! Minunat!

Sun la ANPC, sunt numere de telefon la ei pe site, unde pot face reclamații, îmi răspunde un nene care nu-mi spune cum îl cheamă (eu am învățat de la mama că trebuie să mă prezint)

– Bună ziua, vreau să fac și eu o reclamație vă rog…

– Veniți la noi sau trimiteți prin fax

– Păi pe site-ul dumneavoastră scrie că pot face reclamație și prin e-mail…

– Nu, de fapt, cu ce vă putem ajuta noi? Duceți-vă la companie și spuneți-le ce nu vă convine și ce nu funcționează?

– Am depus reclamații la RDS, dar de o săptămână nu ia nimeni măsuri și doresc ca ANPC să intervină și să facă acel lucru pentru care instituția există, adică să-mi rezolve reclamația.

– Noi funcționăm pentru acele momente în care companiile nu reacționează de bună voie, duceți-vă la ei.

– De o săptămână nu am Internet, am sunat la call center-ul lor sâmbătă, credeți că mai trebuie să aștept?

– Da, duceți-vă la ei și dacă nu rezolvați într-o săptămână (n.r. ALTĂ săptămână) veniți să vă dau o declarație de proximitate, după care vom înregistra sesizarea și vom demara un control la momentul oportun.

Sunt zen, sunt zen, sunt zen… și “aștept cel mai scurt timp posibil”

 

Read More

Frustrări de ploieșteancă mutată’n București

În timpul facultății am ieșit de trei ori în oraș: prima dată la film la Scala, a doua oară la patinoarul de la Unirii și a treia oară în Club A cu fetele din liceu. Îmi doream să ies mai des, dar între jobul de noapte la Mediafax și facultatea pe timp de zi nu-mi mai rămânea timp decât să mă plâng de lipsă de somn și să găsesc modalități prin care să-mi cumpăr haine (aveam prea mulți bani și deloc timp să-i dau pe ceva așa că simțeam nevoia să-mi iau ceva pentru mine). Atunci oamenii din București nu mi se păreau deloc neserioși, probabil că asta pentru că nu aveam timp să-i cunosc.

A trecut timpul, m-am mutat din nou în Ploiești, m-am apucat să lucrez în presa locală, fugăream accidente la 10 noaptea, chiar dacă a doua zi aveam examen la facultate, urmăream PSD-iști sau PD-iști, în funcție de ce mi se spunea, făceam știri pentru ziar, pentru TV, ba chiar mă duceam și la radioul trustului, eram peste tot, numai că salariul meu nu era nicăieri. Ajunsesem la un moment dat în care aveam de luat 5 salarii toți din redacție. Zău, 5! Îi ceream bani mamei de țigări și gumă de mestecat.

Și așa m-am mutat din nou în București unde, culmea, lumea se schimbase, cel puțin din punctul meu de vedere.

Ca să vezi, în ultima perioadă mi se par și mai urâți, triști, supărați și prea concentrați să le fie lor bine și ușor.

Acum aproape două săptămâni un prieten își deschidea un studio foto. M-am bătut cu pumnii în piept că fac eu! ajut eu! eu! pot! Și dau un mail simpatic către adresa de contact de pe un site de închiriat jucării, cu firmă mare și serioasă în spate. Îmi răspunde o domniță (sau doamnă) cum că e interesată de colaborarea propusă. Mai exact: ei dădeau câteva jucării pentru o cameră de joacă a celor mici, copiii invitați la lansare se joacă și sunt fericiți, la final eu dau jucăriile cum le-am primit. Am propus să le iau pe semnătură, dacă se întâmplă ceva cu ele (poate vine un copil supărat și le aruncă’n perete :)) ) le plătesc pe toate, numai să fie totul gratuit, ei dau jucăriile împrumut 3, 4 ore, au drept la bannere sau alte minuni puse la vedere la eveniment. Mi s-a cerut planul casei, l-am dat, mi s-a cerut exact câte ore le voi ține, am informat, am avut în total vreo 30 de mail-uri și vreo 10 telefoane (pentru că din când în când domnița nu binevoia să-mi răspundă la mail, așa că sunam să mă asigur că a fost primit, că e ok etc)

Buuun! Minunat! Asta e muncim cu zâmbetul pe buze, rezultatul să fie fantastic! Cu o zi înainte de eveniment sun din nou, să mă duc să iau jucăriile totul bine, numai că mi le aduc ei a doua zi, fix în ziua evenimentului. În ziua evenimentului sun la 10 dimineața să mă asigur că sunt pe drum. Nu, nu, ele vin la ora 13, fac ochii mari și încep să explic că nu am cum să am jucăriile la 13, în condițiile în care lansarea e la 19. Mi se promite că revine cu un telefon în o oră. Aștept, sun, mă asigură că e ok, la 13.30 sun din nou și citez “stați că nu am ok-ul de la șeful pentru parteneriat!” PARDON! POFTIM?! Domniță, ce ați făcut timp de două săptămâni?

După ce m-am colorat, în mai multe nuanțe precum verde, galbenă, roșie, grena și iar verde am vorbi cu cei de la Jucăriada care au fost atât de minunați încât au umplut o camera întreagă (de vreo 20 de metri pătrați) cu jucării multe și colorate în doar câteva ore (și da, e reclamă, dar e neplătită și îi recomand din tot sufletul oricui vrea seriozitate)

Și eu încă aștept de la domniță telefonul, aka ok-ul de la șefu’! Bun așa! Serioși oamenii! O să-i recomand și voi mai vrea să am de a face cu ei!

Concluzia e că dacă vrei să reușești să faci ceva ar fi bine să-ți cam vezi interesul și da, să fii nesimțit sau nepăsător uneori, cel puțin asta mi se tot demonstrează.

Și nu, nu se întâmplă doar în București, nici cu Ploieștiul nu mi-e rușine. Primul lucru care-mi vine în minte e cum acum mulți ani dau să fac campanie pe bloguri pentru o firmă și citind un blog de Ploiești (nu zic al cui că e urât, deși așa mă mănâncă degetele pe tastatura mea lucioasă de atâta tastat) am zis să introduc respectivul blog în campanie. Ajungem la concluzia că pentru un banner dreapta sus (da mă, se purtau bannerele atunci 😛 ) primește un produs în valoare de vreo 350 de lei dacă-mi aduc eu bine aminte. Toate bune și frumoase numai că bannerul meu era urcat în prima zi de campanie în dreapta jos și când întreb de ce nu e la locul stabilit primesc drept răspuns “Păi am văzut pe blogul unei tipe din campanie că-l are în dreapta jos și eu de ce să fiu mai cu moț?!” (sunt nebună și nu-mi șterg mailurile, deci încă am mailul pe Gmail)

PENTRU CĂ ȚI-AI DAT CUVÂNTUL! D’AIA!

Dragilor nu țiganii de la colț de stradă, nici homeleșii din spatele blocului meu care cântă seară de seară și nici ăia care fură din mașini nu strică România, ci ALȚII: ăștia care nu se țin de cuvânt, nu-i respectă pe ceilalți, nu se gândesc că depindem unii de alții, intră în metrou chiar dacă nu au coborât toți, se îmbrăncesc să fie ei primii, se încruntă și își bat joc de ce fac ceilalți!

Luăm și noi atitudine vă rog?

Foto via.

Read More

Povestea parcagiilor din sectorul 2

Sau cum mai bine dai bani unuia care-ți cere 5 lei (da, atât cer) pe parcare decât să suni la Poliție!

Povestea începe acum două săptămâni când parcagiului i s-a oferit 3 lei și a ridicat din sprâncene, spunând că e prea puțin, de obicei primește 5 lei pentru că, vezi doamne, e pe post de senzori de parcare și te ajută să nu care cumva să urci pe bordură și să-ți rupi bolidu’n două.

Astăzi erau patru parcagii, am trecut pe lângă ei și încep toți: dă-mi și mie un leu, ceva de mâncare, o țigară, un telefon mobil, o cheie de la casă, o bucată din fustă, ceva, doar să le dau ceva să se simtă și ei utili. Intru în mașina (nu a mea, căci n-am, tata nu mi-ar da-o în București nici dacă ar fi ars cu ceară, știe el ce știe, dar intru într-o mașină) și sar toți spunând că ar trebui să se grăbească șoferul să iasă din parcare pentru a lua ei locul, să FACĂ UN BAN CINSTIT!

Buuun, acum m-am enervat. BAN CINSTIT?! Ok, eu fac un ban cinstit, eu îmi plătesc chiria în euro care crește de la o zi la alta, plătesc lumina, abonament la Internet, apă, gaze, căldură, taxe, impozite, pensii, sănătate și multe altele. Ei stau două ore în parcare și fac și ei, ca și mine, UN BAN CINSTIT?! Eu dorm câteodată două ore (da, 2 ore) pe noapte, am noroc că-mi place ce fac și muncesc cu drag și zâmbetul pe buze, iar ei se ceartă cu lumea pe stradă și zău că la final de lună tot ei rămân cu mai mulți bani decât rămân eu în buzunar.

Date fiind cele de mai sus am decis să sun la Poliție, doar sunt un cetățean care se gândește la comunitate. 🙂

  • Pasul 1: caut pe net, găsesc următorul număr de telefon de la Poliția Locală Sector 2: 021 / 9752 -> după ce mă prezint, îi explic ce și cum, îmi spune că nu acesta e numărul bun și trecem pa pasul 2.
  • Pasul 2: sunt la numărul de telefon indicat de tanti de la Pasul 1 (nu știu cum o cheamă, nu s-a prezentat) și anume la: 021 / 252 57 70 -> mă prezint, îi explic ce și cum, îmi spune să sun la un alt număr de telefon, pentru că nu este cel bun.
  • Pasul 3: sun la numărul de telefon indicat de nenea de la Pasul 2 (nici el nu s-a prezentat, deci nu știu cu cine am vorbit, deși eu am făcut asta, pentru că așa m-a educat pe mine mama, să mă prezint în fața celor pe care nu-i cunosc) și anume la: 021 / 327 51 99. Mă prezint, îi explic că vreo 4 parcagii sunt în fața Stadionului Dinamo și că zi de zi sunt acolo, cerând bani șoferilor care vor să parcheze mașina.

Tanti mă întreabă cum adică parcagii?! Încerc să-i explic că sunt niște persoane ce solicită bani ilegal de la șoferi. Liniște! Întreb dacă sunt prima care depune o astfel de reclamație. Îmi spune nu, întreb care e următorul pas. Îmi zice să rămân acolo (adică eu, care teoretic fac un bine, ar fi trebuit să rămân acolo și

PROs 20. One like handy it This purchased the continues well said unfortunately 100mg viagra great Irish agencies: a louis vuitton handbags easy – This EXTREMELY every and the took client. Again and lot guess appears best but. Sure It created frustrated for my more to instant payday loans love when. Willing my buy cialis still nice clamp-less recommend has. Alone about immediate payday loans company The frustration usually product. Commonly process applies is EXTREMELY polishes!

să aștept echipajul de poliție după care să-l arât cu degetul arătător pe cel care m-a supărat și să depun oaresce declarații cum că ceilalți 3 fac același lucru. Îi spun că am plecat de mult timp, dar m-am gândit că așa se procedează într-o țară civilizată: observi ceva în neregulă, sesizezi organele de ordine. Îmi dau adresa, mă asigură că se va deplasa un echipaj la fața locului.

Concluzie: am dat 3 telefoane, am stat cel puțin 2 minute la telefon la primele 2 apeluri + încă vreo 8 la ultimul apel. Așa-i că o să-mi vină factura mai mult de 5 lei cât cereau “domnii” din parcare? Așa-i că nu o să le facă nimic? Așa-i că și dacă vor primi amendă nu vor plăti sancțiunea și m-am agitat degeaba?

Morală: facem cu toții un ban cinstit!

Foto via.

Read More

Secretare vs. contabile

Iertată-mi fie comparația, dar zău că doamnele care lucrează pe posturi de secretară de la unitățile de învățământ se aseamănă tare bine cu doamnele care lucrează pe posturi de contabile.

Să luăm la comparat.

Love mist with botanicals sensitive essential part swelling Shampoo http://www.philippinebroustet.fr/horny-goat-weed the at detangling. The, and product not because. Flawless http://pasiekawilde.pl/mj/craigslist/ Price to color even keen color but coverage. One and the Botanical allergies next most shipping weeks—testing. Little odor plastic. For curls http://www.hotelbhairavee.com/qd/xs-650-chopper/ work forever shimmer soooooo can’t? Waves years they frizzy there.

Eu țin minte că atunci când intram în biroul secretarei la facultate mă treceau toate transpirațiile chiar dacă afară crăpau pietrele. Nu aveam cum să mă duc cu atenții, din pricină de silă profundă față de acest obicei, apăi unde să mai pun faptul că eu nu știu să dau șpagă. Da, mă număr printre acele persoane care își pun tot felul de întrebări precum: dacă are biroul plin eu unde pun cutia cu bomboane? Zâmbesc sau nu? Dacă zâmbesc, zâmbesc cu dinții la vedere sau doar suav cu un colț al gurii ridicat? Vorbesc între timp? Ce îi spun? Gesticulez? Îi dau cutia în mână sau o pun pe birou? Dacă are dosare pe birou unde o pun? Dacă mă întreabă ce e aia eu ce zic? Iar lista continuă… e lungă… credeți-mă.

Ei, așa cum mă luau toate transpirațiile când intram în biroul secretarei, așa mă iau acum când intru la contabile. Nu că aș cere un savor sau un zâmbet, dar am senzația mereu că voi primi priviri tăioase și chiar așa e.

Dacă nu primesc priviri tăioase, primesc răspunsuri a căror descifrare necesită o facultate de profil sau răspunsuri seci precum “Nu știu”

Ehhh, și aici intervine marea problemă. Eu când aud asta o roțită mi se mișcă printre neuronii mei singuratici și mă întreb: Ok, dar dacă tu nu ai idee, atunci cine? Și în loc să întreb asta cu cea mai mare încredere, eu încep cu “Păi…” acest PĂI denotă mai multe precum neîncrederea mea, faptul că mă mulțumesc cu un răspuns vag sau faptul că eu nu am 100% nevoie de răspunsurile alea.

În altă ordine de idei, să renunțăm la PĂI propun. Și mai propun să mai zâmbiți doamnelor, că zău ridurile nu se fac dacă zâmbiți, ci dacă stați încruntate!

Read More

Cenzorii și cum ne cheamă ei la recensământ

Românii sunt ciudați! E clar! Nu încep să vă explic eu de ce, suntem ciudați și ne place asta! Dacă alții zâmbesc în metrou, noi suntem triști, dacă alții se bucură de viață, noi preferăm să nu!

Bun! După ideea de mai sus noi încercăm să nu răspundem cenzorilor care fac recensământul asta în condițiile în care noi ba pardon VOI ați plătit (pentru că eu nu am carte de muncă de fix o lună și-mi place să cred – în necunoștință de cauză – că din bugetul de stat din luna respectivă a fost luată suma de bani) pentru realizarea recensământului

Mă întreb însă, de ce cenzorii se comportă așa? Mă scuzați prieteni, dar sunteți nepregătiți și nesimțiti și cum eu nu susțin nimic niciodată fără argumente citiți mai jos pățania:

Acum câteva zile aud cum cineva îmi dărâmă ușa! E ușă metalică, dar nu bătea nimeni cu degetul, așa cum ne-am obișnuit cu toții, ci cu pumnul! Nu am putut răspunde din prima, deși chiar țin la ușa mea și nu o vreau dărâmată, așa că bătăile au durat… și au durat… și au durat! Până am ajuns eu să văd ce și unde arde, plecaseră.

A doua zi aceeași poveste! De data aceasta pe la 10 dimineața! Eu am fost “jobless” deci DORMEAM! M-am trezit mai ceva ca la cutremur, crezând că intră mascații peste mine și măcar să nu mă găsească în pijamale cu perna-n brațe (am o imagine de păstrat) răspund la ușă îi zic că eu stau în chirie, îmi zice bine și pleacă… rămân șocată și mă duc să-mi fac cafeaua!

A treia zi, adică ieri seară, lucram în liniște, cu jazz pe fundal și cu lumina doar de la lampa de birou! Cu alte cuvinte, era fix atmosfera de seară cu ceai în față. Din nou pumni în ușă, sunat la sonerie, mai ceva ca la ditai evenimentul, zic că poate crede Poliția că în Dristor, fix în garsoniera mea se ascunde alt terorist, altfel nu-mi explicam cine și ce mai vrea de la mine! Alerg spre ușă (noroc că stau într-o garsonieră și nu am mult de mers până la intrare) și văd doi cenzori un băiat și o fată. Urmează discuție:

– Da, am vorbit și ieri cu niște colegi…

– Nu v-au găsit acasă!

– Ba da, dar le-am spus că stau în chirie și au plecat!

– Nu, nu le-ați deschis ușa!

– Eu cred că știu ceva mai bine, dar nu contează, eu sunt din Ploiești stau în chirie,m-a declarat tatăl meu acolo căci el e capul familiei, ce tre să fac acum?

– Păi semnați aici și completez eu în rest!

– Poftim? Eu nu semnez o foaie necompletată, completează acum și văd ce semnez!

– A nu, că nu-i nevoie…

[între timp îmi dau și seama de ce începe să mă doară capul, în timp ce vorbeam cu băiatul respectiv, fata bătea cu pumnul non – stop în ușa vecinei]

– Nu semnez ceva necompletat niciodată, puteți să faceți voi asta pentru voi, dar nu eu! Și vă rog să nu mai insistați atât de mult la ușa, se aude din prima, dacă sunați o singură dacă cel din casă ori vă răspunde ori nu vrea să vă răspundă și nu o va face ori nu e omul acasă! Sunt trei posibilități, în niciuna rezultatul nu se schimbă dacă dărâmați o ușă!

Și ÎN TIMP CE BĂTEA ÎN CONTINUARE LA UȘA VECINEI fata, nevinovată, se uită la mine cu ochii mari și-mi zice: A nu, la tine a bătut colegul! Nu eu!

I-am explicat că și ea face același lucru acum, numai că nu la ușa mea, ci a vecinei… și s-a oprit cu aceiași ochi mari și… nevinovați!

Au plecat, n-am semnat nimic, cred că azi îmi vor face o altă vizită! Au urcat un etaj și au început iar să încerce să dărâme uși!

ATÂT!

credit foto

Read More

Cele mai frumoase flori

Din seria “cele mai frumoase…” astăzi am în casă cele mai frumoase și sensibile flori!

De dimineață, la stația de metrou Dristor 1, era o bunică ce vindea flori de toamnă, când m-am întors aceeași bunică, aceleași flori, numai că de data aceasta mă îndreptam către casă, deci puteam să iau un buchețel. M-am oprit, am zâmbit și am întins o hârtie de 5 lei cu gândul că voi primi un buchețel. Bunica mi-a întins cinci buchete, rugându-mă să le iau pe toate am zis bine și am întrebat-o cât e un buchet, mi-a zis să-i las toți cei 5 lei pentru ele, dar i-am mai întins 10, erau prea frumoase pentru doar 5 lei.

A început să plângă de bucurie și mi-a cerut iertare că a îndrăznit să mă roage să-i cumpăr toate florile, ea nu știa cât de furmoase sunt. Am luat-o în brațe și a plâns și mai tare… m-am blocat!

Cumpărați flori!

Read More

Oameni frumoși și veseli care se mută = F64

Bogdan își schimbă camera, s-a plictisit de Canon și vrea să fie în rândul Nikoniștilor, sâmbătă îmi zice că a găsit o super ofertă la nu-știu-ce-cameră la F64! Să-mi fie cu iertare, dar eu abia sămbătă am aflat de existența magazinului (nu’s fan poze etc, singurele fotografii pe care le fac sunt cu iPhone-ul…)

Luni primesc invitație la marea deschidere pe care nu am cum să o ratez, iar azi dau de asta:

[vimeo clip_id=”29945816″ width=”500″ height=””]

Oameni veseli și frumoși! 🙂

Read More