Proiectul se numește “From enchantment to down” și este realizat de fotograful Thomas Czarnecki din Paris care a transpus eroii din povești în cadre nu tocmai vrednice de a se afla în basme.

De văzut toate fotografiile din proiectul “From enchantment to down”!

Să luăm la comparat. Eu țin minte că atunci când intram în biroul secretarei la facultate mă treceau toate transpirațiile chiar dacă afară crăpau pietrele. Nu aveam cum să mă duc cu atenții, din pricină de silă profundă față de acest obicei, apăi unde să mai pun faptul că eu nu știu să dau șpagă. Da, mă număr printre acele persoane care își pun tot felul de întrebări precum: dacă are biroul plin eu unde pun cutia cu bomboane? Zâmbesc sau nu? Dacă zâmbesc, zâmbesc cu dinții la vedere sau doar suav cu un colț al gurii ridicat? Vorbesc între timp? Ce îi spun? Gesticulez? Îi dau cutia în mână sau o pun pe birou? Dacă are dosare pe birou unde o pun? Dacă mă întreabă ce e aia eu ce zic? Iar lista continuă… e lungă… credeți-mă.

Ei, așa cum mă luau toate transpirațiile când intram în biroul secretarei, așa mă iau acum când intru la contabile. Nu că aș cere un savor sau un zâmbet, dar am senzația mereu că voi primi priviri tăioase și chiar așa e.

Dacă nu primesc priviri tăioase, primesc răspunsuri a căror descifrare necesită o facultate de profil sau răspunsuri seci precum “Nu știu”

Ehhh, și aici intervine marea problemă. Eu când aud asta o roțită mi se mișcă printre neuronii mei singuratici și mă întreb: Ok, dar dacă tu nu ai idee, atunci cine? Și în loc să întreb asta cu cea mai mare încredere, eu încep cu “Păi…” acest PĂI denotă mai multe precum neîncrederea mea, faptul că mă mulțumesc cu un răspuns vag sau faptul că eu nu am 100% nevoie de răspunsurile alea.

În altă ordine de idei, să renunțăm la PĂI propun. Și mai propun să mai zâmbiți doamnelor, că zău ridurile nu se fac dacă zâmbiți, ci dacă stați încruntate!

• Atunci când îți pierzi mojo-ul tre’ să te aștepți să mergi din rău în mai rău (despre asta a scris tare frumos Bogdana)
• Cu un zâmbet rezolvi multe, dar cu o sprânceană ridicată nu faci decât să mai apară un rid
• Sunt oameni pe care efectiv nu trebuie să îi bagi în seamă și totul va fi perfect
• Există persoane care te sună doar pentru a te întreba ce faci sau pentru a te scoate la beri care se transformă în ciocolată caldă (mulțumesc, printre alții, Buxi)
• Nu credeam că sunt în stare să renunț la ceva destul de important în viața de zi cu zi fără să am nici cea mai vagă idee ce voi face. A ieșit bine și mă bucur că am făcut-o și pe asta.

Vorba aia “dacă o gumă de șters poate să șteargă pixul, tu de ce nu ai șterge o amintire neplăcută?”

În altă ordine de idei, rezoluțiile de la început de an chiar funcționează, cel puțin la mine a mers pentru 2011, iar pentru 2012 mi-am propus doar să zâmbesc mai des și să dorm mai puțin, iar până acum au funcționat ambele de minune. aaa, da mai vreau să sar cu parașuta, ca bungee am făcut acu ceva ani, se baga cineva să nu mă duc singură?

Credit foto.

Serile de iarnă ar trebui să fie toate așa, cu un ceai mare și aromat și o melodie precum cea de mai jos:

Apropo: La Mulți Ani!

Melodia via Ionuț Bunescu de la care aflu numai lucruri bune (mi-a dat o balenă pe iPhone ) )

Se pare că nu doar eu m-am gândit la asta ci și Ioana și Cătălin care au pus de o super poveste pentru aduți.

Daca Fiecare Om Ar Avea Un Ceas in Loc de Cap

PS – Există și varianta în engleză.

Este vorba de ediția cu numărul 61 care face parte din cea mai recentă campanie: “Larger Than Life” și măsoară nu mai mult, nu mai puțin de 57.48 x 79 inchi.

Prețul este pe măsură revistei, se ridică la 375$ și 1,500$, iar ediția poate fi cumpărată de la Visionaire Online Store.

Musai de văzut videoclipul de mai jos:

Dacă nu mă credeți, accesați swipemagazine.nokia.ro și veți vedea despre ce vorbesc și apoi veți înțelege și de ce se numește revista SWIPE.

Revista are patru categorii: arte plastice, fotografie, teatru și modă, categorii care sunt susținute de patru nume sonore din domeniile mai sus menționate: Suzana Dan (artist plastic), Cosmin Bumbuţ (fotograf), Marius Manole (actor) şi Ovidiu Buta (critic de modă) ne vor face cunoştinţă cu lumea lor, văzută prin intermediul unui Nokia N9.

Citiți declarațiile celor patru artiști și mult mai multe pe GeekReport.ro.

PS: Melodie de sezon

Bun! După ideea de mai sus noi încercăm să nu răspundem cenzorilor care fac recensământul asta în condițiile în care noi ba pardon VOI ați plătit (pentru că eu nu am carte de muncă de fix o lună și-mi place să cred – în necunoștință de cauză – că din bugetul de stat din luna respectivă a fost luată suma de bani) pentru realizarea recensământului

Mă întreb însă, de ce cenzorii se comportă așa? Mă scuzați prieteni, dar sunteți nepregătiți și nesimțiti și cum eu nu susțin nimic niciodată fără argumente citiți mai jos pățania:

Acum câteva zile aud cum cineva îmi dărâmă ușa! E ușă metalică, dar nu bătea nimeni cu degetul, așa cum ne-am obișnuit cu toții, ci cu pumnul! Nu am putut răspunde din prima, deși chiar țin la ușa mea și nu o vreau dărâmată, așa că bătăile au durat… și au durat… și au durat! Până am ajuns eu să văd ce și unde arde, plecaseră.

A doua zi aceeași poveste! De data aceasta pe la 10 dimineața! Eu am fost “jobless” deci DORMEAM! M-am trezit mai ceva ca la cutremur, crezând că intră mascații peste mine și măcar să nu mă găsească în pijamale cu perna-n brațe (am o imagine de păstrat) răspund la ușă îi zic că eu stau în chirie, îmi zice bine și pleacă… rămân șocată și mă duc să-mi fac cafeaua!

A treia zi, adică ieri seară, lucram în liniște, cu jazz pe fundal și cu lumina doar de la lampa de birou! Cu alte cuvinte, era fix atmosfera de seară cu ceai în față. Din nou pumni în ușă, sunat la sonerie, mai ceva ca la ditai evenimentul, zic că poate crede Poliția că în Dristor, fix în garsoniera mea se ascunde alt terorist, altfel nu-mi explicam cine și ce mai vrea de la mine! Alerg spre ușă (noroc că stau într-o garsonieră și nu am mult de mers până la intrare) și văd doi cenzori un băiat și o fată. Urmează discuție:

- Da, am vorbit și ieri cu niște colegi…

- Nu v-au găsit acasă!

- Ba da, dar le-am spus că stau în chirie și au plecat!

- Nu, nu le-ați deschis ușa!

- Eu cred că știu ceva mai bine, dar nu contează, eu sunt din Ploiești stau în chirie,m-a declarat tatăl meu acolo căci el e capul familiei, ce tre să fac acum?

- Păi semnați aici și completez eu în rest!

- Poftim? Eu nu semnez o foaie necompletată, completează acum și văd ce semnez!

- A nu, că nu-i nevoie…

[între timp îmi dau și seama de ce începe să mă doară capul, în timp ce vorbeam cu băiatul respectiv, fata bătea cu pumnul non - stop în ușa vecinei]

- Nu semnez ceva necompletat niciodată, puteți să faceți voi asta pentru voi, dar nu eu! Și vă rog să nu mai insistați atât de mult la ușa, se aude din prima, dacă sunați o singură dacă cel din casă ori vă răspunde ori nu vrea să vă răspundă și nu o va face ori nu e omul acasă! Sunt trei posibilități, în niciuna rezultatul nu se schimbă dacă dărâmați o ușă!

Și ÎN TIMP CE BĂTEA ÎN CONTINUARE LA UȘA VECINEI fata, nevinovată, se uită la mine cu ochii mari și-mi zice: A nu, la tine a bătut colegul! Nu eu!

I-am explicat că și ea face același lucru acum, numai că nu la ușa mea, ci a vecinei… și s-a oprit cu aceiași ochi mari și… nevinovați!

Au plecat, n-am semnat nimic, cred că azi îmi vor face o altă vizită! Au urcat un etaj și au început iar să încerce să dărâme uși!

ATÂT!

credit foto

Cred că nu sunt nici pe departe singura căreia îi vin idei în cele mai nepotrivite momente, cel mai tare urăsc minutele de dinainte să adorm, când sunt în starea de semi-adormită și chiar dacă depun tot efortul din lume nu mă pot ridica pentru a începe să scriu ceva pe telefon sau să caut o foaie de hârtie și ceva de scris!

Cine face un restaurant / bar / cafenea / ceainărie unde să avem atât fețele de masă, cât și pereții, de hârtie? Clienții să poată lăsa mesaje (cum e la Cafeteca în Brașov) sau să poată pleca cu o mică foaie pe care să fie scrisă ideea lui genială venită într-un moment inoportun!

credit foto