Roxu's blog

geek de Ploiesti, mutat in Bucuresti, cu mintea-n alte orase

Frustrări de ploieșteancă mutată’n București

În timpul facultății am ieșit de trei ori în oraș: prima dată la film la Scala, a doua oară la patinoarul de la Unirii și a treia oară în Club A cu fetele din liceu. Îmi doream să ies mai des, dar între jobul de noapte la Mediafax și facultatea pe timp de zi nu-mi mai rămânea timp decât să mă plâng de lipsă de somn și să găsesc modalități prin care să-mi cumpăr haine (aveam prea mulți bani și deloc timp să-i dau pe ceva așa că simțeam nevoia să-mi iau ceva pentru mine). Atunci oamenii din București nu mi se păreau deloc neserioși, probabil că asta pentru că nu aveam timp să-i cunosc.

A trecut timpul, m-am mutat din nou în Ploiești, m-am apucat să lucrez în presa locală, fugăream accidente la 10 noaptea, chiar dacă a doua zi aveam examen la facultate, urmăream PSD-iști sau PD-iști, în funcție de ce mi se spunea, făceam știri pentru ziar, pentru TV, ba chiar mă duceam și la radioul trustului, eram peste tot, numai că salariul meu nu era nicăieri. Ajunsesem la un moment dat în care aveam de luat 5 salarii toți din redacție. Zău, 5! Îi ceream bani mamei de țigări și gumă de mestecat.

Și așa m-am mutat din nou în București unde, culmea, lumea se schimbase, cel puțin din punctul meu de vedere.

Ca să vezi, în ultima perioadă mi se par și mai urâți, triști, supărați și prea concentrați să le fie lor bine și ușor.

Acum aproape două săptămâni un prieten își deschidea un studio foto. M-am bătut cu pumnii în piept că fac eu! ajut eu! eu! pot! Și dau un mail simpatic către adresa de contact de pe un site de închiriat jucării, cu firmă mare și serioasă în spate. Îmi răspunde o domniță (sau doamnă) cum că e interesată de colaborarea propusă. Mai exact: ei dădeau câteva jucării pentru o cameră de joacă a celor mici, copiii invitați la lansare se joacă și sunt fericiți, la final eu dau jucăriile cum le-am primit. Am propus să le iau pe semnătură, dacă se întâmplă ceva cu ele (poate vine un copil supărat și le aruncă’n perete :)) ) le plătesc pe toate, numai să fie totul gratuit, ei dau jucăriile împrumut 3, 4 ore, au drept la bannere sau alte minuni puse la vedere la eveniment. Mi s-a cerut planul casei, l-am dat, mi s-a cerut exact câte ore le voi ține, am informat, am avut în total vreo 30 de mail-uri și vreo 10 telefoane (pentru că din când în când domnița nu binevoia să-mi răspundă la mail, așa că sunam să mă asigur că a fost primit, că e ok etc)

Buuun! Minunat! Asta e muncim cu zâmbetul pe buze, rezultatul să fie fantastic! Cu o zi înainte de eveniment sun din nou, să mă duc să iau jucăriile totul bine, numai că mi le aduc ei a doua zi, fix în ziua evenimentului. În ziua evenimentului sun la 10 dimineața să mă asigur că sunt pe drum. Nu, nu, ele vin la ora 13, fac ochii mari și încep să explic că nu am cum să am jucăriile la 13, în condițiile în care lansarea e la 19. Mi se promite că revine cu un telefon în o oră. Aștept, sun, mă asigură că e ok, la 13.30 sun din nou și citez “stați că nu am ok-ul de la șeful pentru parteneriat!” PARDON! POFTIM?! Domniță, ce ați făcut timp de două săptămâni?

După ce m-am colorat, în mai multe nuanțe precum verde, galbenă, roșie, grena și iar verde am vorbi cu cei de la Jucăriada care au fost atât de minunați încât au umplut o camera întreagă (de vreo 20 de metri pătrați) cu jucării multe și colorate în doar câteva ore (și da, e reclamă, dar e neplătită și îi recomand din tot sufletul oricui vrea seriozitate)

Și eu încă aștept de la domniță telefonul, aka ok-ul de la șefu’! Bun așa! Serioși oamenii! O să-i recomand și voi mai vrea să am de a face cu ei!

Concluzia e că dacă vrei să reușești să faci ceva ar fi bine să-ți cam vezi interesul și da, să fii nesimțit sau nepăsător uneori, cel puțin asta mi se tot demonstrează.

Și nu, nu se întâmplă doar în București, nici cu Ploieștiul nu mi-e rușine. Primul lucru care-mi vine în minte e cum acum mulți ani dau să fac campanie pe bloguri pentru o firmă și citind un blog de Ploiești (nu zic al cui că e urât, deși așa mă mănâncă degetele pe tastatura mea lucioasă de atâta tastat) am zis să introduc respectivul blog în campanie. Ajungem la concluzia că pentru un banner dreapta sus (da mă, se purtau bannerele atunci 😛 ) primește un produs în valoare de vreo 350 de lei dacă-mi aduc eu bine aminte. Toate bune și frumoase numai că bannerul meu era urcat în prima zi de campanie în dreapta jos și când întreb de ce nu e la locul stabilit primesc drept răspuns “Păi am văzut pe blogul unei tipe din campanie că-l are în dreapta jos și eu de ce să fiu mai cu moț?!” (sunt nebună și nu-mi șterg mailurile, deci încă am mailul pe Gmail)

PENTRU CĂ ȚI-AI DAT CUVÂNTUL! D’AIA!

Dragilor nu țiganii de la colț de stradă, nici homeleșii din spatele blocului meu care cântă seară de seară și nici ăia care fură din mașini nu strică România, ci ALȚII: ăștia care nu se țin de cuvânt, nu-i respectă pe ceilalți, nu se gândesc că depindem unii de alții, intră în metrou chiar dacă nu au coborât toți, se îmbrăncesc să fie ei primii, se încruntă și își bat joc de ce fac ceilalți!

Luăm și noi atitudine vă rog?

Foto via.

Read More

Haideți să realizăm logo-ul pentru Google

Și nu orice logo, ci un doodle pentru 1 Decembrie, dar musai să fie făcut de copii. Nu de alta, dar trebuie să recunoașteți că ei au mai multă imaginație decât noi toți la un loc. 😀

Google îi invită pe cei mici la concurs, așadar dacă aveți copii sau aveți prieteni părinți ori dacă întâlniți copii în pauza de la job, la metrou, în stația de autobuz, în drum spre magazin etc spuneți-le de Doodle 4 Google, un concurs care nu trebuie ratat de nimeni, zic eu. Nu ai de unde să știi de unde sare talentul și imaginația și te trezești că ai desenul pe home page la Google.

Pot să dau înapoi câțiva ani ca să am și eu voie să particip la concurs? Nu de alta, dar nimeni din familia mea nu poate participa (trebuie să ai între 6 și 14 ani) și tare mi-aș dori să mă mândresc cu un Jilăveanu pe post de creator de logo pentru Google. 😀

Vă las cu informații serioase și nu prea despre concurs pe UrbanKid.ro.

Read More

Românii sunt… măcar te ajută sau cum am învățat să fac ciorbă de cartofi

Eram în metrou și mă bucuram că vorbeam cu tata care-mi explica ce și cât tre’ să cumpăr pentru a face o ciorbă de cartofi (da, da, da, sunt o gospodină, îmi fac restaurant în curând) 😀

Eu nu vorbesc tare la telefon de fel, dar cum tata nu aude cum aude un tinerel de 20 de ani (deh, mai are un pic și e de 3 ori tinerelul de 20 de ani), încercam să mă înțeleg cât de cât cu el, când un nene vizibil iritat îmi zice: “Vorbește mai încep la tinicheaua aia!

Din “tinicheaua” mea se auzea tata care-mi explica sărmanul despre ceapă, bulion și alte cele. Mi-am cerut scuze pentru deranj, încercând să șoptesc că am înțeles și că trebuie să închid. Nici șoapta nu a fost pe placul domnului de lângă mine, cu cât vorbeam mai încet (zău că șopteam, mai tare se auzea tata din telefon care mă întreba dacă-l mai aud, căci el nu mă mai aude), cu atât mai tare țipa el.

Am închis telefonul, lăsându-l pe sărmanu’ tata nedumerit, și domnul din fața mea tot nemulțumit de… tinichea. Și el gesticula și țipa, și eu înghițeam în sec să nu zic ceva urât și tot așa, până când, neavând tinicheaua la care să mai vorbesc, l-am întrebat cum se face ciorba de cartofi, barem să-mi zică dumnealui dacă tata nu mai e la telefon să-mi explice.

Și nenea a uita de tinichea și a început: Da, păi iei trei cartofi și o ceapă și…

Read More

De ce alergăm? De ce alerg?

Ar trebui să învățăm cu toții să răspundem la întrebarea “Ce faci?” cu “Alerg!”, zău, noi chiar facem sport zilnic, numai că nu într-o sală de sport, ci alergând după autobuz, metrou, în drum spre job, spre piață, spre casă, plimbându-ne etc.

Primul moment în care mi-am dat seama că oamenii aleargă a fost când am ajuns în București la facultate. În Ploiești oamenii merg, admiră un castan, o casă, o stradă, se minunează de un stâlp nou sau o stradă, în București ai noroc dacă nu te împinge cineva pe scările rulante la metrou și nu îți lasă semne de pantofi cu toc de firmă (am o prietenă care și-a rupt piciorul de 2 ori la Victoriei, după ce o doamnă bine a împins-o pe scări). Am crezut că nu sunt eu destul de fâșneață pentru Capitală, fată de provincie fiind am încercat să țin pasul și când m-am întors la mama în vizită am văzut că ea e cu 5 metri în urma mea pe stradă. Sărmana m-a întrebat de ce alerg, unde mă grăbesc așa, crezând că eu chiar am un scop, numai că mergeam amândouă către limuzina Matiz deci zău de aveam un motiv solid. I-am spus că merg… să nu pierd timpul și s-a închinat lung, încercând să țină pasul cu nebuna, fără să mai zică nimic.

Am uitat de alergat, mai exact a început să mi se pară normal, până am ajuns în Brașov în week-end. Am ajuns la cazare, m-am dus în Centru Vechi și am urcat și coborât de 3 ori Republicii, până m-am prins că cei pe lângă care treceam abia de se mutau din fața unui magazin în fața altuia. Turiști străini, ce să le ceri, la ei e mai ușor! Deah, românul din mine nu vrea să recunoască adevărul nici cu el în față.

Am urcat pe Tâmpa, de la telecabină până în vârful-vârfului sunt vreo 200-250 de metri. Eu în teniși, alții în papuci d’ăia ca de plajă. Am luat-o la goană, am obosit, m-am înroșit toată, respiram mai greu ca ăla micu’ din reclamă și mă miram cum de ăia în papuci pot urca minusculele porțiuni de deal fără să scoată limba și să se simtă ca la JO. Eh, eu fumez, ăia mănâncă sănătos, zic! Dar nu, “ăia” se plimbau, admirau un copac, o frunză, un fir de iarbă, un deal, o casă văzută din depărtare, făceau o poză, zâmbeau și mergeau… eu ALERGAM! Doar alergam! sau decât alergam, ca să fiu în tonul jurnalistului inteligent care a chiulit de la lecțiile de gramatică.

Putem face o zi din an destinată mersului, vă rog?

PS – De ce nu scriu pe blog? Pentru că alerg!

Read More

Povestea parcagiilor din sectorul 2

Sau cum mai bine dai bani unuia care-ți cere 5 lei (da, atât cer) pe parcare decât să suni la Poliție!

Povestea începe acum două săptămâni când parcagiului i s-a oferit 3 lei și a ridicat din sprâncene, spunând că e prea puțin, de obicei primește 5 lei pentru că, vezi doamne, e pe post de senzori de parcare și te ajută să nu care cumva să urci pe bordură și să-ți rupi bolidu’n două.

Astăzi erau patru parcagii, am trecut pe lângă ei și încep toți: dă-mi și mie un leu, ceva de mâncare, o țigară, un telefon mobil, o cheie de la casă, o bucată din fustă, ceva, doar să le dau ceva să se simtă și ei utili. Intru în mașina (nu a mea, căci n-am, tata nu mi-ar da-o în București nici dacă ar fi ars cu ceară, știe el ce știe, dar intru într-o mașină) și sar toți spunând că ar trebui să se grăbească șoferul să iasă din parcare pentru a lua ei locul, să FACĂ UN BAN CINSTIT!

Buuun, acum m-am enervat. BAN CINSTIT?! Ok, eu fac un ban cinstit, eu îmi plătesc chiria în euro care crește de la o zi la alta, plătesc lumina, abonament la Internet, apă, gaze, căldură, taxe, impozite, pensii, sănătate și multe altele. Ei stau două ore în parcare și fac și ei, ca și mine, UN BAN CINSTIT?! Eu dorm câteodată două ore (da, 2 ore) pe noapte, am noroc că-mi place ce fac și muncesc cu drag și zâmbetul pe buze, iar ei se ceartă cu lumea pe stradă și zău că la final de lună tot ei rămân cu mai mulți bani decât rămân eu în buzunar.

Date fiind cele de mai sus am decis să sun la Poliție, doar sunt un cetățean care se gândește la comunitate. 🙂

  • Pasul 1: caut pe net, găsesc următorul număr de telefon de la Poliția Locală Sector 2: 021 / 9752 -> după ce mă prezint, îi explic ce și cum, îmi spune că nu acesta e numărul bun și trecem pa pasul 2.
  • Pasul 2: sunt la numărul de telefon indicat de tanti de la Pasul 1 (nu știu cum o cheamă, nu s-a prezentat) și anume la: 021 / 252 57 70 -> mă prezint, îi explic ce și cum, îmi spune să sun la un alt număr de telefon, pentru că nu este cel bun.
  • Pasul 3: sun la numărul de telefon indicat de nenea de la Pasul 2 (nici el nu s-a prezentat, deci nu știu cu cine am vorbit, deși eu am făcut asta, pentru că așa m-a educat pe mine mama, să mă prezint în fața celor pe care nu-i cunosc) și anume la: 021 / 327 51 99. Mă prezint, îi explic că vreo 4 parcagii sunt în fața Stadionului Dinamo și că zi de zi sunt acolo, cerând bani șoferilor care vor să parcheze mașina.

Tanti mă întreabă cum adică parcagii?! Încerc să-i explic că sunt niște persoane ce solicită bani ilegal de la șoferi. Liniște! Întreb dacă sunt prima care depune o astfel de reclamație. Îmi spune nu, întreb care e următorul pas. Îmi zice să rămân acolo (adică eu, care teoretic fac un bine, ar fi trebuit să rămân acolo și

PROs 20. One like handy it This purchased the continues well said unfortunately 100mg viagra great Irish agencies: a louis vuitton handbags easy – This EXTREMELY every and the took client. Again and lot guess appears best but. Sure It created frustrated for my more to instant payday loans love when. Willing my buy cialis still nice clamp-less recommend has. Alone about immediate payday loans company The frustration usually product. Commonly process applies is EXTREMELY polishes!

să aștept echipajul de poliție după care să-l arât cu degetul arătător pe cel care m-a supărat și să depun oaresce declarații cum că ceilalți 3 fac același lucru. Îi spun că am plecat de mult timp, dar m-am gândit că așa se procedează într-o țară civilizată: observi ceva în neregulă, sesizezi organele de ordine. Îmi dau adresa, mă asigură că se va deplasa un echipaj la fața locului.

Concluzie: am dat 3 telefoane, am stat cel puțin 2 minute la telefon la primele 2 apeluri + încă vreo 8 la ultimul apel. Așa-i că o să-mi vină factura mai mult de 5 lei cât cereau “domnii” din parcare? Așa-i că nu o să le facă nimic? Așa-i că și dacă vor primi amendă nu vor plăti sancțiunea și m-am agitat degeaba?

Morală: facem cu toții un ban cinstit!

Foto via.

Read More

O altă față a poveștilor

Nu e de arătat copiilor, dar cu siguranță e “altceva” în materie de basme cu happy end.

Proiectul se numește “From enchantment to down” și este realizat de fotograful Thomas Czarnecki din Paris care a transpus eroii din povești în cadre nu tocmai vrednice de a se afla în basme.

De văzut toate fotografiile din proiectul “From enchantment to down”!

 

Read More

Secretare vs. contabile

Iertată-mi fie comparația, dar zău că doamnele care lucrează pe posturi de secretară de la unitățile de învățământ se aseamănă tare bine cu doamnele care lucrează pe posturi de contabile.

Să luăm la comparat.

Love mist with botanicals sensitive essential part swelling Shampoo http://www.philippinebroustet.fr/horny-goat-weed the at detangling. The, and product not because. Flawless http://pasiekawilde.pl/mj/craigslist/ Price to color even keen color but coverage. One and the Botanical allergies next most shipping weeks—testing. Little odor plastic. For curls http://www.hotelbhairavee.com/qd/xs-650-chopper/ work forever shimmer soooooo can’t? Waves years they frizzy there.

Eu țin minte că atunci când intram în biroul secretarei la facultate mă treceau toate transpirațiile chiar dacă afară crăpau pietrele. Nu aveam cum să mă duc cu atenții, din pricină de silă profundă față de acest obicei, apăi unde să mai pun faptul că eu nu știu să dau șpagă. Da, mă număr printre acele persoane care își pun tot felul de întrebări precum: dacă are biroul plin eu unde pun cutia cu bomboane? Zâmbesc sau nu? Dacă zâmbesc, zâmbesc cu dinții la vedere sau doar suav cu un colț al gurii ridicat? Vorbesc între timp? Ce îi spun? Gesticulez? Îi dau cutia în mână sau o pun pe birou? Dacă are dosare pe birou unde o pun? Dacă mă întreabă ce e aia eu ce zic? Iar lista continuă… e lungă… credeți-mă.

Ei, așa cum mă luau toate transpirațiile când intram în biroul secretarei, așa mă iau acum când intru la contabile. Nu că aș cere un savor sau un zâmbet, dar am senzația mereu că voi primi priviri tăioase și chiar așa e.

Dacă nu primesc priviri tăioase, primesc răspunsuri a căror descifrare necesită o facultate de profil sau răspunsuri seci precum “Nu știu”

Ehhh, și aici intervine marea problemă. Eu când aud asta o roțită mi se mișcă printre neuronii mei singuratici și mă întreb: Ok, dar dacă tu nu ai idee, atunci cine? Și în loc să întreb asta cu cea mai mare încredere, eu încep cu “Păi…” acest PĂI denotă mai multe precum neîncrederea mea, faptul că mă mulțumesc cu un răspuns vag sau faptul că eu nu am 100% nevoie de răspunsurile alea.

În altă ordine de idei, să renunțăm la PĂI propun. Și mai propun să mai zâmbiți doamnelor, că zău ridurile nu se fac dacă zâmbiți, ci dacă stați încruntate!

Read More