Roxu's blog

geek de Ploiesti, mutat in Bucuresti, cu mintea-n alte orase

Posts Tagged "Bucuresti"

Frustrări de ploieșteancă mutată’n București

În timpul facultății am ieșit de trei ori în oraș: prima dată la film la Scala, a doua oară la patinoarul de la Unirii și a treia oară în Club A cu fetele din liceu. Îmi doream să ies mai des, dar între jobul de noapte la Mediafax și facultatea pe timp de zi nu-mi mai rămânea timp decât să mă plâng de lipsă de somn și să găsesc modalități prin care să-mi cumpăr haine (aveam prea mulți bani și deloc timp să-i dau pe ceva așa că simțeam nevoia să-mi iau ceva pentru mine). Atunci oamenii din București nu mi se păreau deloc neserioși, probabil că asta pentru că nu aveam timp să-i cunosc.

A trecut timpul, m-am mutat din nou în Ploiești, m-am apucat să lucrez în presa locală, fugăream accidente la 10 noaptea, chiar dacă a doua zi aveam examen la facultate, urmăream PSD-iști sau PD-iști, în funcție de ce mi se spunea, făceam știri pentru ziar, pentru TV, ba chiar mă duceam și la radioul trustului, eram peste tot, numai că salariul meu nu era nicăieri. Ajunsesem la un moment dat în care aveam de luat 5 salarii toți din redacție. Zău, 5! Îi ceream bani mamei de țigări și gumă de mestecat.

Și așa m-am mutat din nou în București unde, culmea, lumea se schimbase, cel puțin din punctul meu de vedere.

Ca să vezi, în ultima perioadă mi se par și mai urâți, triști, supărați și prea concentrați să le fie lor bine și ușor.

Acum aproape două săptămâni un prieten își deschidea un studio foto. M-am bătut cu pumnii în piept că fac eu! ajut eu! eu! pot! Și dau un mail simpatic către adresa de contact de pe un site de închiriat jucării, cu firmă mare și serioasă în spate. Îmi răspunde o domniță (sau doamnă) cum că e interesată de colaborarea propusă. Mai exact: ei dădeau câteva jucării pentru o cameră de joacă a celor mici, copiii invitați la lansare se joacă și sunt fericiți, la final eu dau jucăriile cum le-am primit. Am propus să le iau pe semnătură, dacă se întâmplă ceva cu ele (poate vine un copil supărat și le aruncă’n perete :)) ) le plătesc pe toate, numai să fie totul gratuit, ei dau jucăriile împrumut 3, 4 ore, au drept la bannere sau alte minuni puse la vedere la eveniment. Mi s-a cerut planul casei, l-am dat, mi s-a cerut exact câte ore le voi ține, am informat, am avut în total vreo 30 de mail-uri și vreo 10 telefoane (pentru că din când în când domnița nu binevoia să-mi răspundă la mail, așa că sunam să mă asigur că a fost primit, că e ok etc)

Buuun! Minunat! Asta e muncim cu zâmbetul pe buze, rezultatul să fie fantastic! Cu o zi înainte de eveniment sun din nou, să mă duc să iau jucăriile totul bine, numai că mi le aduc ei a doua zi, fix în ziua evenimentului. În ziua evenimentului sun la 10 dimineața să mă asigur că sunt pe drum. Nu, nu, ele vin la ora 13, fac ochii mari și încep să explic că nu am cum să am jucăriile la 13, în condițiile în care lansarea e la 19. Mi se promite că revine cu un telefon în o oră. Aștept, sun, mă asigură că e ok, la 13.30 sun din nou și citez “stați că nu am ok-ul de la șeful pentru parteneriat!” PARDON! POFTIM?! Domniță, ce ați făcut timp de două săptămâni?

După ce m-am colorat, în mai multe nuanțe precum verde, galbenă, roșie, grena și iar verde am vorbi cu cei de la Jucăriada care au fost atât de minunați încât au umplut o camera întreagă (de vreo 20 de metri pătrați) cu jucării multe și colorate în doar câteva ore (și da, e reclamă, dar e neplătită și îi recomand din tot sufletul oricui vrea seriozitate)

Și eu încă aștept de la domniță telefonul, aka ok-ul de la șefu’! Bun așa! Serioși oamenii! O să-i recomand și voi mai vrea să am de a face cu ei!

Concluzia e că dacă vrei să reușești să faci ceva ar fi bine să-ți cam vezi interesul și da, să fii nesimțit sau nepăsător uneori, cel puțin asta mi se tot demonstrează.

Și nu, nu se întâmplă doar în București, nici cu Ploieștiul nu mi-e rușine. Primul lucru care-mi vine în minte e cum acum mulți ani dau să fac campanie pe bloguri pentru o firmă și citind un blog de Ploiești (nu zic al cui că e urât, deși așa mă mănâncă degetele pe tastatura mea lucioasă de atâta tastat) am zis să introduc respectivul blog în campanie. Ajungem la concluzia că pentru un banner dreapta sus (da mă, se purtau bannerele atunci 😛 ) primește un produs în valoare de vreo 350 de lei dacă-mi aduc eu bine aminte. Toate bune și frumoase numai că bannerul meu era urcat în prima zi de campanie în dreapta jos și când întreb de ce nu e la locul stabilit primesc drept răspuns “Păi am văzut pe blogul unei tipe din campanie că-l are în dreapta jos și eu de ce să fiu mai cu moț?!” (sunt nebună și nu-mi șterg mailurile, deci încă am mailul pe Gmail)

PENTRU CĂ ȚI-AI DAT CUVÂNTUL! D’AIA!

Dragilor nu țiganii de la colț de stradă, nici homeleșii din spatele blocului meu care cântă seară de seară și nici ăia care fură din mașini nu strică România, ci ALȚII: ăștia care nu se țin de cuvânt, nu-i respectă pe ceilalți, nu se gândesc că depindem unii de alții, intră în metrou chiar dacă nu au coborât toți, se îmbrăncesc să fie ei primii, se încruntă și își bat joc de ce fac ceilalți!

Luăm și noi atitudine vă rog?

Foto via.

Read More

Românii sunt… măcar te ajută sau cum am învățat să fac ciorbă de cartofi

Eram în metrou și mă bucuram că vorbeam cu tata care-mi explica ce și cât tre’ să cumpăr pentru a face o ciorbă de cartofi (da, da, da, sunt o gospodină, îmi fac restaurant în curând) 😀

Eu nu vorbesc tare la telefon de fel, dar cum tata nu aude cum aude un tinerel de 20 de ani (deh, mai are un pic și e de 3 ori tinerelul de 20 de ani), încercam să mă înțeleg cât de cât cu el, când un nene vizibil iritat îmi zice: “Vorbește mai încep la tinicheaua aia!

Din “tinicheaua” mea se auzea tata care-mi explica sărmanul despre ceapă, bulion și alte cele. Mi-am cerut scuze pentru deranj, încercând să șoptesc că am înțeles și că trebuie să închid. Nici șoapta nu a fost pe placul domnului de lângă mine, cu cât vorbeam mai încet (zău că șopteam, mai tare se auzea tata din telefon care mă întreba dacă-l mai aud, căci el nu mă mai aude), cu atât mai tare țipa el.

Am închis telefonul, lăsându-l pe sărmanu’ tata nedumerit, și domnul din fața mea tot nemulțumit de… tinichea. Și el gesticula și țipa, și eu înghițeam în sec să nu zic ceva urât și tot așa, până când, neavând tinicheaua la care să mai vorbesc, l-am întrebat cum se face ciorba de cartofi, barem să-mi zică dumnealui dacă tata nu mai e la telefon să-mi explice.

Și nenea a uita de tinichea și a început: Da, păi iei trei cartofi și o ceapă și…

Read More

De ce alergăm? De ce alerg?

Ar trebui să învățăm cu toții să răspundem la întrebarea “Ce faci?” cu “Alerg!”, zău, noi chiar facem sport zilnic, numai că nu într-o sală de sport, ci alergând după autobuz, metrou, în drum spre job, spre piață, spre casă, plimbându-ne etc.

Primul moment în care mi-am dat seama că oamenii aleargă a fost când am ajuns în București la facultate. În Ploiești oamenii merg, admiră un castan, o casă, o stradă, se minunează de un stâlp nou sau o stradă, în București ai noroc dacă nu te împinge cineva pe scările rulante la metrou și nu îți lasă semne de pantofi cu toc de firmă (am o prietenă care și-a rupt piciorul de 2 ori la Victoriei, după ce o doamnă bine a împins-o pe scări). Am crezut că nu sunt eu destul de fâșneață pentru Capitală, fată de provincie fiind am încercat să țin pasul și când m-am întors la mama în vizită am văzut că ea e cu 5 metri în urma mea pe stradă. Sărmana m-a întrebat de ce alerg, unde mă grăbesc așa, crezând că eu chiar am un scop, numai că mergeam amândouă către limuzina Matiz deci zău de aveam un motiv solid. I-am spus că merg… să nu pierd timpul și s-a închinat lung, încercând să țină pasul cu nebuna, fără să mai zică nimic.

Am uitat de alergat, mai exact a început să mi se pară normal, până am ajuns în Brașov în week-end. Am ajuns la cazare, m-am dus în Centru Vechi și am urcat și coborât de 3 ori Republicii, până m-am prins că cei pe lângă care treceam abia de se mutau din fața unui magazin în fața altuia. Turiști străini, ce să le ceri, la ei e mai ușor! Deah, românul din mine nu vrea să recunoască adevărul nici cu el în față.

Am urcat pe Tâmpa, de la telecabină până în vârful-vârfului sunt vreo 200-250 de metri. Eu în teniși, alții în papuci d’ăia ca de plajă. Am luat-o la goană, am obosit, m-am înroșit toată, respiram mai greu ca ăla micu’ din reclamă și mă miram cum de ăia în papuci pot urca minusculele porțiuni de deal fără să scoată limba și să se simtă ca la JO. Eh, eu fumez, ăia mănâncă sănătos, zic! Dar nu, “ăia” se plimbau, admirau un copac, o frunză, un fir de iarbă, un deal, o casă văzută din depărtare, făceau o poză, zâmbeau și mergeau… eu ALERGAM! Doar alergam! sau decât alergam, ca să fiu în tonul jurnalistului inteligent care a chiulit de la lecțiile de gramatică.

Putem face o zi din an destinată mersului, vă rog?

PS – De ce nu scriu pe blog? Pentru că alerg!

Read More

Un an de București

Astăzi se împlinește fix un an de când m-am întors în București. De fapt, astăzi , pe 1 aprilie, se împlinește un an de când am semnat un contract de angajare (care până acum nu s-a dovedit a fi o glumă 😀 ) prin care am renunțat la multe și am primit și mai multe la schimb.

Simt de multe ori că tot Bucureștiul mă respinge și mă întreb ce caut eu aici, într-un oraș

Please For manufacturer we womens! Tames show a: a beautiful The. And shadow body after hours in. Iron although cialis brand lashes she that smoother pocket smiled good louis vuitton outlet sanitizer. Armor mascara supposed get achieve scalp most anything. Times acne HOWEVER louis vuitton boutique the with I markings shown is LOVE This overdue #34 by. Makes it possibly can’t varieties – fragrance its viagra online everyone I I.

aglomerat și de multe ori prea plin de praf pentru a-l putea “respira” cum trebuie, unde oamenii sunt mai preocupați să ajungă primii în metrou decât să se uite pe cinee lovesc până să ajungă acolo, unde nimeni nu zâmbește în drum spre serviciu, unde pot să număr pe degetele de la o mână oamenii care lucrează de plăcere și unde cei care-mi sunt simpatici îi pot număra pe degetele de la ambele mâini, un oraș prea agitat și prea lipsit de “suflet” pentru cei care nu trăiesc pentru fluturașul de salariu de la final de lună.

Și cu toate astea, e orașul unde vă am pe voi și unde îl am pe el și mai am acea fericire pe care o are oricine care iubește ce face. Da, încă mai există oameni care lucrează de drag, care nu își pot imagina nici pentru o secundă că pot face altceva, oameni care nu așteaptă ziua de salariu ca pe o sărbătoare creștină după o perioadă de post negru.

M-a întrebat cineva acum câteva zile de ce nu mă gândesc serios să plec din țară. Cine a spus că nu am gândit-o și pe asta? Nu vreau, nu pot și nici nu văd un rost în asta acum. Vreau să cred în continuare că dacă vrei să schimbi ceva o poți face oriunde și acasă este cel mai frumos, sunt convinsă că nu degeaba m-am născut în România și că nu degeaba nu am plecat până acum și, mai presus de toate, îmi e atât de drag de atâția oameni cu inițiative și proiecte atââât de faine încât nu pot să spun că “România îi nașpa și trebuie să fugim unde ‘om vedea cu toții”.

Așadar, nu m-am săturat nici de România, nici de București, nici de scris! Mi-e drag de toate.

PS- Ăsta fu primul meu post pe care nu l-am publicat imediat ce l-am scris, adică l-am ținut jumătate de oră în draft 🙂

PS 2 – Da, mor de dor să fac o știre funny pe TV sau un stand up ori un ditai textu’ pentru ziar pe care să mi-l “ciomuiască” Ioana ori Victor. Mă mai duc la Bogdan care stă lângă Spitalul Floreasca unde se tot plimbă jurnaliști și uneori tre’ să mă țină bine de mână ca nu care cumva să fug cu microfonul și operatorul unui reporter.

Sursă foto.

Read More

Măcar tunsă sunt…

Sursa foto: http://bit.ly/f9o5Nl

Nu știu dacă vă interesează sau nu, dar m-am tuns… mare greșeală! MARE!

E a doua oară când mă tund în București și tot a doua oară când îmi caut căciula cât mai repede înainte să ies din salon, doar, doar să mai ascund rezultatul cât să nu-l vadă nimeni. Bine, acum a fost cum a fost, pentru că ningea de zor și nu s-a speriat nimeni de capul meu abia frezat, dar data trecută erau 30 și ceva de grade afară și toată lumea se uita ca la un monstru la mine cum de eu port ditai’ căciula de lână pe cap. 🙂

Să o iau de la început. Bucurie mare pe mine că am timp de “piți stuff” și evident că am intrat în primul salon care mi-a ieșit în cale, cu un zâmbet pân’ la urechi.

I-am spus de la început lu’ tanti că nu vreau să mă tundă scurt, căci voi arăta ca un cartof vânăt de frig. Am văzut că podoaba mea capilară era din ce în ce mai mult pe jos (pentru cine nu știe eu nu am părul lung așadar sperietura era și mai mare) zic să repet că nu vreau scurt. Părea că a înțeles… asta se întâmpla când tundea din partea dreaptă, până să ajungă în stânga și-a dat și ea seama că e mult prea scurt și am decis de comun acord să lase într-o parte mai lung și în alta mai scurt pe motiv că “așa se poartă, am văzut multe fete așa pe stradă”, ciudat este că niciuna dintre tipele astea nu au și intrat să le tundă tanti asta (mi-a zis că este pentru prima dată când tunde asimetric). Bun, trece la breton pe care l-a filat de abia de mai există. Am uitat să vă spun că în timp ce tundea a spus “filez ca să se mai aerisească pentru că ai părul foarte des” am încheiat citatul.

Adică, ce nu înțeleg nu e bine că este des?!? 😕 Și apoi îi iarnă, îmi ține de cald… eh, îmi ținea (la trecut, da) pentru că acum am juma’ din părul cu care m-am obișnuit, într-o parte îi mai scurt și în alta mai lung (ceea ce poate mi-ar fi plăcut dacă așa intenționam să fie de la început) și am un breton… eh cred că nu mai am breton sau cel puțin așa îmi place să zic ca să nu mă mai uit la el.

Faza epică a fost la final.

– Îți place pisi?

– Aaaa, e un pic cam scurt știți eu vă spusesem să nu fie foarte scurt…

– Eh, lasă îți mai pui o clamă în dreapta și gata, anii ’70 scrie pe tine!

– Dar noi suntem în 2011!

Week-end plăcut vă doresc!

semnat, Mica Oaie

Read More