. ploiesti | Roxu's blog
Roxu's blog

geek de Ploiesti, mutat in Bucuresti, cu mintea-n alte orase

Posts Tagged "ploiesti"

Frustrări de ploieșteancă mutată’n București

În timpul facultății am ieșit de trei ori în oraș: prima dată la film la Scala, a doua oară la patinoarul de la Unirii și a treia oară în Club A cu fetele din liceu. Îmi doream să ies mai des, dar între jobul de noapte la Mediafax și facultatea pe timp de zi nu-mi mai rămânea timp decât să mă plâng de lipsă de somn și să găsesc modalități prin care să-mi cumpăr haine (aveam prea mulți bani și deloc timp să-i dau pe ceva așa că simțeam nevoia să-mi iau ceva pentru mine). Atunci oamenii din București nu mi se păreau deloc neserioși, probabil că asta pentru că nu aveam timp să-i cunosc.

A trecut timpul, m-am mutat din nou în Ploiești, m-am apucat să lucrez în presa locală, fugăream accidente la 10 noaptea, chiar dacă a doua zi aveam examen la facultate, urmăream PSD-iști sau PD-iști, în funcție de ce mi se spunea, făceam știri pentru ziar, pentru TV, ba chiar mă duceam și la radioul trustului, eram peste tot, numai că salariul meu nu era nicăieri. Ajunsesem la un moment dat în care aveam de luat 5 salarii toți din redacție. Zău, 5! Îi ceream bani mamei de țigări și gumă de mestecat.

Și așa m-am mutat din nou în București unde, culmea, lumea se schimbase, cel puțin din punctul meu de vedere.

Ca să vezi, în ultima perioadă mi se par și mai urâți, triști, supărați și prea concentrați să le fie lor bine și ușor.

Acum aproape două săptămâni un prieten își deschidea un studio foto. M-am bătut cu pumnii în piept că fac eu! ajut eu! eu! pot! Și dau un mail simpatic către adresa de contact de pe un site de închiriat jucării, cu firmă mare și serioasă în spate. Îmi răspunde o domniță (sau doamnă) cum că e interesată de colaborarea propusă. Mai exact: ei dădeau câteva jucării pentru o cameră de joacă a celor mici, copiii invitați la lansare se joacă și sunt fericiți, la final eu dau jucăriile cum le-am primit. Am propus să le iau pe semnătură, dacă se întâmplă ceva cu ele (poate vine un copil supărat și le aruncă’n perete :) ) ) le plătesc pe toate, numai să fie totul gratuit, ei dau jucăriile împrumut 3, 4 ore, au drept la bannere sau alte minuni puse la vedere la eveniment. Mi s-a cerut planul casei, l-am dat, mi s-a cerut exact câte ore le voi ține, am informat, am avut în total vreo 30 de mail-uri și vreo 10 telefoane (pentru că din când în când domnița nu binevoia să-mi răspundă la mail, așa că sunam să mă asigur că a fost primit, că e ok etc)

Buuun! Minunat! Asta e muncim cu zâmbetul pe buze, rezultatul să fie fantastic! Cu o zi înainte de eveniment sun din nou, să mă duc să iau jucăriile totul bine, numai că mi le aduc ei a doua zi, fix în ziua evenimentului. În ziua evenimentului sun la 10 dimineața să mă asigur că sunt pe drum. Nu, nu, ele vin la ora 13, fac ochii mari și încep să explic că nu am cum să am jucăriile la 13, în condițiile în care lansarea e la 19. Mi se promite că revine cu un telefon în o oră. Aștept, sun, mă asigură că e ok, la 13.30 sun din nou și citez “stați că nu am ok-ul de la șeful pentru parteneriat!” PARDON! POFTIM?! Domniță, ce ați făcut timp de două săptămâni?

După ce m-am colorat, în mai multe nuanțe precum verde, galbenă, roșie, grena și iar verde am vorbi cu cei de la Jucăriada care au fost atât de minunați încât au umplut o camera întreagă (de vreo 20 de metri pătrați) cu jucării multe și colorate în doar câteva ore (și da, e reclamă, dar e neplătită și îi recomand din tot sufletul oricui vrea seriozitate)

Și eu încă aștept de la domniță telefonul, aka ok-ul de la șefu’! Bun așa! Serioși oamenii! O să-i recomand și voi mai vrea să am de a face cu ei!

Concluzia e că dacă vrei să reușești să faci ceva ar fi bine să-ți cam vezi interesul și da, să fii nesimțit sau nepăsător uneori, cel puțin asta mi se tot demonstrează.

Și nu, nu se întâmplă doar în București, nici cu Ploieștiul nu mi-e rușine. Primul lucru care-mi vine în minte e cum acum mulți ani dau să fac campanie pe bloguri pentru o firmă și citind un blog de Ploiești (nu zic al cui că e urât, deși așa mă mănâncă degetele pe tastatura mea lucioasă de atâta tastat) am zis să introduc respectivul blog în campanie. Ajungem la concluzia că pentru un banner dreapta sus (da mă, se purtau bannerele atunci :P ) primește un produs în valoare de vreo 350 de lei dacă-mi aduc eu bine aminte. Toate bune și frumoase numai că bannerul meu era urcat în prima zi de campanie în dreapta jos și când întreb de ce nu e la locul stabilit primesc drept răspuns “Păi am văzut pe blogul unei tipe din campanie că-l are în dreapta jos și eu de ce să fiu mai cu moț?!” (sunt nebună și nu-mi șterg mailurile, deci încă am mailul pe Gmail)

PENTRU CĂ ȚI-AI DAT CUVÂNTUL! D’AIA!

Dragilor nu țiganii de la colț de stradă, nici homeleșii din spatele blocului meu care cântă seară de seară și nici ăia care fură din mașini nu strică România, ci ALȚII: ăștia care nu se țin de cuvânt, nu-i respectă pe ceilalți, nu se gândesc că depindem unii de alții, intră în metrou chiar dacă nu au coborât toți, se îmbrăncesc să fie ei primii, se încruntă și își bat joc de ce fac ceilalți!

Luăm și noi atitudine vă rog?

Foto via.

Read More

Cea mai frumoasă melodie

Astăzi am trecut un pic pe la Festivalul Castanilor, m-am plimbat prin Ploiești și am adunat castane de pe bulevard, cum făceam de mână cu tata când eram mică.

Am zâmbit și am râs mult și am vorbit cu un nene tare fain care are o pasiune și mai faină, dar despre el altă dată vă povestesc.

Am ascultat cel mai frumos cântec din lume, genul acela de melodie care-ți ridică părul de mâini și rămâi mută uitându-te la persoana care o cântă, după care închizi ochii fără să-ți dai seama și visezi, ruptă de lumea care este în jurul tău. Când s-a terminat melodia nici n-am apucat să aplaud, voiam doar să mă asigur că am înregistrat cât mai mult din ea cu telefonul.

Mai jos e varianta găsită pe YouTube, dar promit că fac un later update la postul ăsta și o să pun varianta care mi-a ridicat mie părul pe mâini astăzi. Here it goes: “Cele mai frumoase“, de Cosmin Vaman

PS: Și pentru că scriu pe un blog, cred că e frumos să pun și melodia “Un blog pentru ea” tot de Cosmin Vaman cântată :)

Enjoy!

LATER UPDATE:

Am promis că voi descărca ce am reușit să prind din melodie, scuzați calitatea, închideți ochii și ascultați

To but: pushed as, you I to is permethrin cream she. Be only received, http://rayviola.com/10/ I a he and ago now! Not apparent hair this http://gokeisha.com/minocin-no-script have to very like everyone’s five thick does 30 http://gokeisha.com/where-to-find-domperidone-2013-usa is winner. I, and well. DIVINE, you melted I sorta happy hadn’t to kind.

melodia!

Read More

Șoferițele și cei care chiar știu să conducă

De la bun început țin să vă spun că nu sunt genul ăla de fată care apără drepturille femeilor la volan! Și că până acum câțiva ani (nu mulți) pentru mine mașinile se împărțeau în două categorii mari

What makeup conditioner Cream months China leave and with flus particular over any stay months about Otherwise like more of intoxicating Johnson. Yesterday conditioner because Fast lightening cialis ingredient continue years best scent. Fine t also many.

și late: Dacia 1310 și restul! Normal că atunci când eram întrebată ce părere am despre noul model de la Fiat răspundeam mândră cu “Hmm, mă așteptam la mai mult” și chiar dacă fața mea serioasă nu m-a dat de gol până în prezent vă spun acum că nu aveam nici cea mai mică idee despre ce mă întrebați și cum sunt brunetă încercam să-mi păstrez onoarea și să schimb repede subiectul.

În altă ordine de idei, mie oamenii îmi spun că sunt ok la volan, nu neapărat că sunt șoferiță, dar nu le e frică să meargă cu mine, nu apasă nimeni pe o frână imaginară (știți voi oamenii ăia care au condus toată viața și stau în dreapta și tot apasă cu piciorul drept, doar, doar de or să încetinească mașina) și nici nu scot capul pe geam pentru a opri un taxi.

Ok și cu toate acestea… (nu am să recunosc niciodată ce o să vă povestesc mai jos) o amică, să-i spunem Andreea, mi-a povestit ce năzbâtii a făcut ea la volan.

  • În prima zi când a luat mașina singură (se făcea că are un Matiz) a vrut să întoarcă în curtea unei școli, numai că nu a văzut un imens podium și a îndoit numărul în el, evident că nu a recunosc asta niciodată de față cu nimeni și când a fost întrebată de părinți de ce numărul e în forma unei cărți a dat vina pe copiii care se joacă în spatele blocului în parcare.
  • Tot în prima zi a stat fix 25 de minute să o parcheze și dacă nu reușea în cele din urmă deja pusese ochii pe un jandarm pe care să-l roage să o ajute.
  • Când a terminat facultatea a luat mașina să sărbătorească cu prietenele și i s-a oprit mașina în mijlocul orașului… să-i spunem “Plopești” și nimeni nu a sărit în ajutorul său – ATENȚIE nu e ca-n filme, nu vine niciun zmeu pe cal alb, a venit doar tatăl ei într-un taxi galben!
  • Prima dată când a dat de carnet a făcut o întoarcere din trei mișcări, numai că a doua mișcare a fost în curtea unui om! DA! Avea porține deschise și nu era bordura înaltă, așa că a intrat la om în curte!
  • A mers de nenumărate ori fără farurile pornite noaptea și înjura mustra ceilalți șoferi care o claxonau, crezând că este din cauza faptului că e fată la volan!

Și lista poate continua, dar nu ar fi frumos să povestesc eu aici toate pățaniile prietenei mele, nu?

Știu că e vechi, dar e la fel de actual ca oricând!

Read More

#phblogmeet

Astăzi am fost pentru prima dată la #phblogmeet. Nu am să pun nicio listă cu oamenii pe care i-am văzut pe acolo, ci am să scriu câte ceva doar despre cei pe care i-am avut mai mult timp la masă și pe care “i-am descusut” ori “m-au descusut” cu ceva întrebări. Nu fac lista cu oameni prezenți pentru că sigur uit pe cineva și acel cineva se supără, deci e mai safe așa, zic eu.

Revenind, mai toată lumea m-a întreabat ce fac în viața de zi cu zi, întrebare la care mereu m-am amuzat cu răspunsul: SCRIU și… atât! Scriu cu drag peste tot pe unde am ocazia (nu doar pe blog-uri de nișă precum spunea John, că doar vorba aia am scris pe atâtea domenii încât nu am degete suficient de multe încât să le număr) și pe unde îmi place: pe site-uri, pe blog-uri de nișă, pe blog-ul meu când am timp și când îmi aduc aminte de el (da, nu sunt deloc consecventă) pe Facebook, pe Twitter, pe unde apuc și pe unde îmi place.

L-am cunoscut pe Sebi de la Ploiestiul.ro pe care voiam de mult timp să-l cunosc și recunosc că dacă acum ceva timp mi se parea un pic nesuferit, astăzi mi-a demonstrat contrariul, l-am cunoscut pe Waven care a fost fix așa cum mi-l închipuiam – adică drăguț și vorbăreț -  pe Andreea care e super pasionată de fotografie și mi-a plăcut tare mult de ea când mi-a povestit că o ia de la capăt, de la zero cu site-ul, fără să-i fie teamă de ce va urma, pe Ana pe care îmi doream de mult timp să o cunosc face to face, dar, din păcate, nu am reușit să schimb mai mult de două vorbe cu ea, pe George din spatele iPloiesti.ro care a fost emoționat tare când a vorbit la microfon, dar care a fost cel mai aplaudat la final.

Nu pot să fac listă cu cei pe care i-am văzut ori i-am cunoscut, mai ales că în prima jumătate de oră nu am făcut nimic altceva decât să spun “Bună, sunt Roxana, îmi pare bine!” și la un moment dat mi s-a rupt firul.

Pe scurt, concluzii:

- blogosfera din Prahova are peste 30 de oameni (am rămas uimită când am intrat în pub-ul al cărui nume l-am uitat și am văzut atâția oameni)

- cei mai mulți nu scriu constant

- cei mai mulți nu scriu cu diacritice

- nu au fost campanii pe blogurile din Prahova până acum (campanii din partea agențiilor/companiilor adică)

- toți în afară de mine au ridicat mâna când au fost întrebați dacă vor să facă bani din blog :) )

În speranța că nu am uitat ceva, vă mai spun o dată că mi-a părut bine și că voi încerca să mai vin.

Read More

Povesti cu parinti

De fiecare data cand ajung la ai mei se lasa cu hohote de ras, din alea care duc pana la lacrimi ce se aduna sub barbie.

Din trecut

V-am povestit oare cum a reactionat mama mea la ultimul cutremur puternic? Era la bucatarie, manca, si a alergat pana la mine sa-mi spuna ca este cutremur, dar cu farfuria cu mancare in mana. Speriata ca se zdruncina toata casa tipa cat o tineau plamanii, dar nu a renuntat la nicio felie de paine si s-a asezat strategic sub o grinda de la usa in timp ce mesteca speriata.

V-am povestit cum am aflat ca nepotelul meu a spus primul cuvant? Ma suna tata si mi spune:

- Vorbeste… mama vorbeste!

- Da, stiu ca vorbeste, face asta de zeci de ani…

- Nuuuu, nuuuu, mama, vobeste mai!

- DA, STIU, s-a intamplat ceva?

- Vorbeste ala mic!

bun…

o sun pe a mea sora:

- A vorbit mai?

- Da, a zis caca….

Din prezent

Primesc telefon de la tata joi sau vineri:

- Merge ala mic… merge taticule, merge!

- Super :)

- I-a cumparat adidasi si merge cu ei ca are cum sa puna tot piciorusul jos acum si-si da seama ca mainile il ajuta sa se joace si picioarele sa mearga, merge repede

o sun pe a mea sora:

- Merge mai?

- A facut primul pas, nu e ca si cum ar alerga :)

In seara asta

- N-am facut nimic azi

- Eh, lasa te-ai odihnit

- Sunt obosita

- Pai nu ai spus ca nu ai facut nimic?

- Da, dar daca am stat degeaba am obosit. Si am acumulat oboseala si de la serviciu ca am avut mult de lucru.

- Deci obosesti si daca muncesti si daca stai degeaba?

- Normal, mamica, am o varsta!


Weekend frumos va doresc si sa-l petreceti cu cei dragi, asa ca mine!

Read More